Carevasăzică, mă duc io să îmi fac un RMN. Căci am ajuns la vârsta în care au început planetarele să bată, să troncăne, de astea. Și, în timp ce stăteam io în aparatul ăla, am ațipit. Ceea ce a creat o oarecare amuzament asistentelor la terminarea procedurii
Scurtă explicație pentru cei care nu ați făcut RMN. Este un tub de ăla mai mărișor, cam claustrofobic, în care intri cu totul. Și stai culcat pe spate între juma de oră și o oră până își termină scanatul sau ce face aparatul ăla. În tot timpul ăsta ai pe urechi niște căști de alea de șantier. Căci scula face un zgomot foarte mare. Cârâie, face ca sirena aia de la uzină de pe vremuri, te mai scutură din când în când. Adică deranj mare pe linie auditivă și nu numai.
Cu toate astea, eu am ațipit. De vreo trei ori chiar. În cele 45 de minute cât am stat în aparat. Ceea ce, urmam să aflu de la asistente, este o super raritate. Căci unii se panichează de la zgomotul ăla, darămite să mai adoarmă.
Le-am explicat simplu și direct: ”Păi, io am simțit că-s în camera mea din liceu, când am ascultam la căști metal de ăla de neam prost dat la maximum, deci semăna cu zgomotul făcut de RMN”. Au râs. Și nu politicos, ci cu poftă.
Și le-am mai zis un lucru când m-au întrebat dacă m-am simțit ok, dacă am avut ceva inconfort, de astea. ”Singura chestie nașpa a fost că mi se părea că tot aud o voce care zice ca la scandările de pe stadion: Chi-o-țea, Chi-o-țea. Și m-am gândit că iote cum nu scap de Dorin nici aici…”.
Doamnele n-au înțeles nimic din ce le-am zis. Până când le-am rugat să asculte un pic și să facă liniște. Și am început să mă mișc așa ușor ca un ultras din galerie în timp ce scandam ușor ”Chi-o-țea, Chi-o-țea”.
Au râs cu și mai mare poftă. Căci scandarea mea se suprapunea perfect cu un zgomot ușor făcut de ceva sistem pneumatic al mașinăriei. Care tot elibera ceva presiune, constant. Zgomot pe care îl auzeam între cârâielile alea serioase ale aparatului.
Aia zic :D
