Europa postbelică a lui Tony Judt este o carte enervantă. Dar uluitoare. Uluitoare pentru că așa înțelegi că această construcție europeană de care ne bucurăm teribil ca nație este un adevărat noroc că s-a întâmplat. Fără de care istoria ar fi trecut pe lângă noi ca popor ca un MIG pe lângă Gara de Nord. Enervantă este pentru că așa înțelegi că atunci când nu ne cunoaștem istoria, riscăm masiv ca prezentul să se transforme într-un trecut pe care nu ni-l dorim ca istorie pe care să o avem de trăit.
Cartea asta a fost pentru mine un bobârnac dat cu cazmaua ruginită în creierii capului. Iar când cazmaua istoriei te alintă, cicatricele se cheamă învățătură celestă. Mă rog, așa am pățit eu. Căci de când am terminat această carte, mi-am jurat în barbă că una din direcțiile în care voi merge de acum înainte este cea în care o să dau 110% (vorba fotbalistului; și el cetățean cu drept de vot) ca să mă îndemn să nu mai iau de-a gata ceea cea, istoric vorbind, am primit cu teribil de multă trudă.
Dreptul la educație. Este de la sine înțeles, este? Îl luăm de-a gata. De parcă ar fi ceva în ADNul nostru ca ființe românești, ca să ne zic așa. Doar că pentru a ajunge în acest stadiu inclusiv de a ne plânge de calitatea sistemului nostru de învățământ – așa cum o fac chiar eu destul de des, de altfel – mari noroace istorice a trebuit să bifăm ca nație… Și, de multe ori, am ratat la mustață cotitura aia care să ne trimită într-o altă istorie. Una în care dreptul la educație să fie una din cele mai mici griji ale noastre…
Am dat doar exemplu cu educația. Căci sunt tată de trei copii. Și sunt foarte sensibil la acest aspect. Doar că lista cu lucrurile pe care le luăm de-a gata este lungă. Foarte lungă. Așa de lungă încât mi-e și frică să o încep… Dar ai putea tu să zici ce ți se pare că luăm de-a gata, deși a fost nevoie de mult noroc și de multă trudă ca să putem să ajungem până aici, încât să ne permitem să facem asta…
Ai auzit despre Obiectivele de Dezvoltare Durabilă? Probabil că nu. Nici eu nu auzisem despre ele până cu câteva luni în urmă. Sau poate că auzisem în goana continuă care este viața mea (și a ta, de altfel). Doar că le-am dat mai puțină importanță decât o dau culorii capacului de la sticla de bere pe care abia ce am băut-o.
Ignoranță oarecum firească în contextul modern. În care avem altele pe cap, este? Doar că genul de ignoranță care poate naște anumiți monstruleți. Care, crescuți de următoarea generație cu aceeași ignoranță oarecum firesc de înțeles, se transformă în adevărați monștri. Care, așa cum face orice monstru care se respectă, ajung să își mestece tacticos și părinții ignoranți care le-au dat naștere și i-au crescut.
Obiectivele de Dezvoltare Durabilă sunt niște chestii insipide, inodore, incolore. Așa le vedem cam toată lumea. Atunci când le vede. Doar că așa este și apa. Și fără ea nu avem cum să trăim.
Sunt 17 astfel de obiective. Dar îți zic doar 7 dintre ele. Și te provoc să îmi spui fără de care ai putea trăi. Că eu nu am fost în stare să tai niciunul de pe listă…
1. Echitate; 2. Educație, 3. Sănătate, 4. Apă, 5. Schimbări climatice, 6. Consum și producție și 7. Digitalizare.
Nu neapărat în ordinea asta. Poți să îți faci topul tău. Să le pui în ce ordine vrei. Dar întrebarea mea rămâne: fără de care crezi că ai putea trăi? Dar copii tăi, generația viitoare?
Așa cum apa curge pe lângă noi fără să ne dăm seama, așa se întâmplă în România lucruri care să ne ajute pe toți să nu trăim în ignoranță. Sau să încercăm să facem asta.
Pe 5 dintre entitățile care fac asta o să le aflăm pe 2 ianuarie, de la 18.45. În direct pe TVR și în mediul online. La Gala de Dezvoltare Durabilă – Campioni în Educație, eveniment organizat de Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă.
Că o să aflăm cine sunt acești câștigători ai unui concurs derulat în 2021 este una. Dar mai important este că o să aflăm și ce au făcut pentru a deveni campioni în educație. Și, poate, să ne inspirăm de la ei. Și să ne apucăm să facem lucruri. Sau măcar să le mulțumim pentru că le fac ei în locul nostru. Măcar atât.
Aia zic.
#promo