Am fost la premiera Norma. La Opera Națională din București. Apropozito, foarte tare mi-a plăcut spectacolul, chiar m-a impresionat pe alocuri. Pe scenă, printre druizii și soldații prezenți în piesă, erau câțiva cu masca pe față. De aia azurie. Care era clar din alt film. Ca un pachet de țigări mototolit aruncat pe o peluză abia cosită.

Doar că – și aici vine partea cu adevărat tristă a zilele pe care le trăim – am realizat cât de deranjate erau acele măști abia după ce au trecut câteva zile de la spectacol. Căci atunci, în focul spectacolului, cum ar veni, le-a, văzut, dar am dat din umeri. Gen ”aia e, pandemia păcii”.

Atât de tare ne-am schimbat. M-am schimbat. Atât de tare ne-a intrat în obișnuință să trăim cu ceva ce în mod normal ne-ar deranja teribil. Atât de mult s-a schimbat viața noastră.

Și, totuși, alinarea vine din conștientizarea, cu încruntarea de rigoare, a faptul că s-ar fi putut să fie și mai rău. Și că s-ar putea ca în continuare să fie și mai rău.

Aia zic…

PS Cică cei cu masca pe figură sunt cei care, din diverse motive, au refuzat să se vaccineze. Ceea ce ne-ar putea duce discuția înspre sindromul Michael Jackson: apreciază-i muzica, dar nu cunoaște omul.