– Boss, cum ți s-a părut filmul ”5 minute” al lui Dan Chisu? – m-a întrebat cineva (nu spui cine, persoană importantă!).
– Nu mi s-a părut nicicum. Că nu l-am văzut.
– Cuuuum?! Marș și uită-te!
Și m-am uitat. Și v-o zic direct: dacă până acum Mihai Calin îmi era indiferent, din toate punctele de vedere (adică știam că existăm amândoi pe aceeași planetă, dar atât), după rolul pe care îl face în filmul ăsta, parcă simt intens nevoia să beau măcar două beri cu el.
Bine, ca personaj, îți vine să îl iei la palme. Des. Constant. Dar tocmai de aia își merită berile alea. Pentru că te enervează tot filmul. De la început până la sfârșit. Până la scena finală. Când plânge. Și când te face și pe tine să plângi. Atunci îți vine să îl iei în brațe. Și să îți zici ”boule, care ești tu, boule!”. Și să îl ții strâns.
Cât despre tehnica regizorală a stimabilului Dan Chișu, n-am nici cea mai mică idee ce să zic. Căci, oricât de arogant aș fi, nu-i specialitatea mea. Deși am fost #pebaniimei la cursul de regie și scenariu la școala lui Dragoș Bucur, dar asta-i altă mâncare pește.
Dar pot zice asta: nu mi s-a părut deloc că ar fi un film românesc. Adică de ăla cu care ne-am tot obișnuit, de îți vine să îți tai venele cu rotopercutorul nebăgat în priză. Nu știu cum să descriu sentimentul ăla că mă uitam la un film modern. Cum erau filmate cadrele, cum se mișca operatorul, de astea, de nu le știu io. Dar care transmiteau ideea de ”e făcut bine, barosane, e bine”.
Iar scenariul, atâta cât pot să dibuiesc eu, este unul excelent. Adică e pe sistem de râsu-plânsu. Chestia aia sănătoasă care te pune pe gânduri, adică. Și îl dau ca exemplu pe Radu Gabriel. Care face un rol excelent de om simplu, care își dă cu părerea despre chestiunea în cauză. Și râzi. Dar și înghiți în sec. Și stai oleacă și te gândești dacă și tu ești așa sau nu (io sper să nu…).
Apropozito de actori, ce rol face Ana Radu, băi băiatule… Scena aia cu confruntarea cu tăică-su este de nu se poate… Și acum se ridică părul pe mine când îmi aduc aminte…
Pe ceilalți actori îi știam. Pe Diana Cavallioti (pe care e musai să o vedeți și la teatru, MUSAI, am zis!). Pe Aida Economu (una din feblețile mele pe linie de tânără generație, dar asta rămâne între noi…). Pe Radu Iacoban (ce mi-a plăcut când am făcut interviul cu el…). De Adrian Titieni ce să mai zic, pentru mine este de ajuns să îl văd pe un afiș sau ceva ca să îmi stârnească interesul (deși în rol de șef de jandarmi nu am visat a-l vedea vreodată!).Dar supriza ediției, ca să îi zic așa, a fost Emanuel Pârvu. Care mi-a plăcut teribil în rolul de șef de redacție. Și care mi-a intrat brusc la feng shui.
Uitați-vă la film. Atâta vă zic. Și apoi mai vorbim. Să nu îmi ziceți mie chinezu dacă nu o să vă placă.
Aia zic.