Cred că am găsit magazinul preferat de unde să îmi cumpăr cămăși…

Citește cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și, dacă nu îți place, îți dau o bere :D

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Condra.ro. Ăsta-i siteul. Magazin românesc. Ca să ți-o zic direct. Dacă te interesează subiectul cămăși și vrei să treci direct la treabă și să studiezi ce are de oferit siteul. Dar vezi că sunt muuuuulte sortimente pe acolo, deci să îți aloci un pic de timp, zic.

Dacă vrei să mai stai un pic pe aici și să citești despre relația mea cu vestimentația, eu nu mă supăr, să știi :D Și nu mă supăr nici dacă o să faci caterincă un pic de mine cu cămașa roz de la Condra pe trupul meu de Adonis după ce a trecut o pandemie prin el și vreo 14 cantine muncitorești premium :))

Că aici am vrut, de fapt, să aduc discuția:

Hai să ne simțim noi bine în pielea noastră și să ne îmbrăcăm așa cum ne simțim, adică bine.

Nu toți suntem modele. Manechini. Machos de pus în reviste. Nici pe departe. Vreo 99% dintre toți bărbații de pe lumea asta suntem… normali. Că nu știu cum să îi zic altfel. Să ne zic altfel, de fapt :)

Unii mai grăsulii. Mai rotofei. Mai pufarinizați, așa. Ca mine :D Alții mai slabi, de trebuie să treacă de două ori prin fața oglinzii ca să se vadă o singură dată mai ca lumea :)) Alții mai mici, alții mai înalți, alții mai solizi, alții mai, alții mai, alții mai.

Nu suntem perfecți. Și nu o să fim niciodată. Mă refer la perfecțiunea aia de revistă, fals-aspirațională. Așa că, în loc să ne spetim să încercăm să devenim cât mai perfecți în raport cu un calapod artificial, hai mai bine să mergem pe drumul care înseamnă încrederea în noi.

Căci, ajuns la 46 de ani și după muuuuuuulte încercări de a fi altfel decât sunt cu adevărat, mergând pe fenta trendurilor, ca să zic așa, am ajuns la această inestimabilă concluzie:

Indiferent cât de mult încerci să fii ca alții, într-un final tot cum ești o să ajungi să fii.

Așa că de ce să nu începi acum această călătorie? Căreia poți să îi spui călătoria de descoperire a ta în viața ta. Sau poți să îi spui cum vrei. Atâta vreme cât înțelegi că drumul care se așterne în fața ta este unul dificil. Adică nu e că te duci la o plimbare de 3 minute, miroși 3 petunii, tragi o poză pentru Instagram și aia e, te-ai întors acasă și zici că te-ai regăsit de foioioioi.

Drumul către tine este dificil. Oricine l-a parcurs poate să îți confirme asta. Doar că doar tu îl poți face. Căci, nu-i așa, dacă ar fi să folosesc un fel de furculition ontologic, ți-aș zice că nimeni nu poate să îți trăiască viața în locul tău. Ci doar tu.

Eu am parcurs niște jde kilometri pe drumul ăsta. Că de aia știu, știi cum zic. Moment în care pot să vin în fața ta, îmbrăcat în cămașa asta roz de la Condra și să îți arăt că sunt un fel de pufulete flonfăit la cele 101 kile ale mele.

Este că îmi stă bine cu roz? :D

Dar un pufulete pufarinizat care este împăcat cu sine. Un pufulete grăsuliu care știe că ăsta este și că altul nu are cum să mai fie ca el în lumea asta. Un pufulete care se îndrăgește pe sine pentru că știe că abia atunci o să îl îndrăgească și ceilalți cu adevărat :)

Dar hai să revenim la cămașa roz. De la Condra. Mă rog, la haine, la vestimentație, în general. Ani de zile am dovadă de o neglijență catastrofală în privința asta. Să mă scuze toți cei din industria vestimentară, dar până în urmă cu vreo 2 ani, eu ziceam ”cârpe” la absolut tot ce însemna haine. Fără diferențiere. Scuze, din nou, stimabillor. Căci eram – fără să realizez – într-o regretabilă eroare.

Și știi cum mi-am schimbat total optica? În momentul în care doamna mea cea minunată, care s-a încăpățânat permanent să îmi cumpere lucruri noi și să aibă grijă de garderoba mea (fără ca mie să îmi pese cu adevărat de asta, firește), mi-a zis, după ce m-a pus să probez o ținută proaspăt cumpărată, ”uită-te la tine cât de bine arăți”.

Eh, este doamna mea, de 25 de ani mă suportă, ce era să zică și ea? :)) Dar imediat a adăugat aceste cuvinte, care m-au lovit atât de acut, cam cum lovește o pietricică sărită din roata unui TIR un parbriz de mașină de fițe și îl crapă: ”îmbrăcat așa chiar nu mai poate zice nimeni că dai dovadă de lipsă de respect față de ei”.

Uau… A fost ca pietricica aia pleznită în parbrizul creierilor capului meu. A fost momentul ăla de m-a pus pe gânduri. Stai relax, sunt absolut sigur că doamna mea, în înțelepciunea ei, mi-o mai fi zis de vreo 998 ori chestia asta. Doar că acum vorbele ei au picat la momentul oportun. Nu știu de ce. Dar știu că așa am simțit.

Acum, după ce m-am gândit ceva vreme de ce abia acum am simțit asta, cred că am răspunsul: am ajuns la vârsta în care îmi pasă atât de puțin de ceea ce cred cei din jurul meu despre mine încât acum am timp să mă gândesc la cât de important este să îmi pese mie de ce cred ceilalți despre mine.

Da, știu, filosofică această chestiune. Dar te las să te gândești un pic la ea. Și mai vorbim. Poate nu acum. Poate mai încolo. Poate peste câțiva ani. Dar de vorbit tot o să vorbim cândva :)

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)