Bună, eu sunt Cristian și spăl vasele, întind rufele și dau cu aspiratorul

NOU: precomandă cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și primești și un autograf.

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Am o reținere teribilă de fiecare dată când, cumva, discuția cu cineva ajunge în zona de relații de cuplu. Nu pentru că sunt un timid degrabă fâsticios, dă-i pace. Ci pentru că știu că am avut un noroc colosal, galactic și fabulos atunci când am întâlnit-o pe doamna sufletului meu. Care mă suportă și mă iubește de 25 de ani :)

De aici vine reținerea. Fâsticiala. Timiditate. Din conștientizarea faptul că eu, care am fost atât de noroc în ceea ce privește relația cu doamna mea, nu am niciun drept, nici măcar o juma de milimetru, să judec un alt cuplu. Și nici într-un caz să dau sfaturi. Recomandări. Sau, doamne ferește, verdicte.

Smerenie. Da, acesta este un cuvânt mai potrivit. Smerenie. Față de destinul sau întâmplarea sau cum vrei tu să îi zici. Care mi-a adus la un moment în viață ceea ce urma să devină norocul vieții mele: întâlnirea cu doamna mea.

Bun, gata cu motivaționalele astea lacrimogene! :)) Căci, deși este atât de adevărat ce am scris mai sus (iar m-am emoționat, să știi, așa cum pățesc de fiecare dată când mă gândesc la ce norocos am fost…), nu este mai puțin adevărat că a fost nevoie de multă muncă. Enorm de multă muncă să ajungem acest cuplu sudat și pe alocuri lăudat și chiar invidiat de multă lume.

În cazul nostru, norocul și-a făcut treaba: ne-a adus împreună. Dar asta s-a întâmplat și în cazul altora. Diferențierea, ca să îi zic așa, a început în momentul în care noi am început să muncim din greu la relație. Să muncim să ne înțelegem unul pe celălalt. Și să înțelegem că tocmai pentru celălat este diferit ne completează și ne potențează.

În munca asta de tranșee familiale (și, oh, uneori, atât de familiare :D), una din direcții a fost împărțirea treburilor casnice. Să fim clar înțeleși: a fost vorba despre o împărțire, nu de un efort dedicat din partea doamnei mele de a mă determina, de a trage de mine să fac ceva în casă.

Și, după niște teste – ca să le zic așa – care au presupus împărțirea pe sistemul lui Pristanda ”tu faci două de alea, eu fac două de alea, în total amândoi facem șapte”, ceea ce s-a întâmplat în realitate a fost că ne-am ”așezat” fiecare pe niște sarcini casnice. Așa, natural.

Concret, eu mă ocup de spălatul vaselor, de întins rufele și de dat cu aspiratorul. Sunt șef pe ramurile astea. Asta nu înseamnă că doamna mea nu prestează aceste activități când eu, din diverse motive, nu pot să le să săvârșesc.

Așa cum eu, când doamna mea nu poate, din diverse motive, să și le îndeplinească pe ale ei, compensez eu cu mare entuziasm (care este un pic mai sus de genunchiul broaștei, dar să nu schimbăm subiectul, daaaa?! :D).

În timp, această împărțire firească și naturală a sarcinilor a devenit un fel de a doua natură. Ok, poate e mult să spun asta. Dar ce vreau să zic este că nici măcar doamna nu îmi zice ”sunt rufe de întins” sau ”ai vase de spălat”. Eu știu că am de făcut astea. Și le fac.

Sigur că pandemia asta pârdalnică a venit cu și mai multe provocări pe linie casnică. Nu doar mult mai multă muncă (stai mai mult în casă, mai multe de făcut prin casă, desigur). Ci și un fel de – cum să îi zic eu – încălecare a anumitor atribuții, care până acum erau clar delimitate. Doar că în sens plăcut. De cele mai multe ori, mă rog… :D

În sensul că – ȘOC și GROAZĂ – atunci când m-am apucat să gătesc câte ceva, deși am intrat pe teritoriul imperial administrat de doamna mea, nu doar că nu a avut nicio problemă, dar m-a și încurajat cât de cât pe sistem de ”uau, este chiar comestibil ce ai gătit” :))

Dar cuvântul de bază aici este echipă. În cadrul căreia, indiferent cum ai schimba sarcinile, important este ca celălalt să fie alături de tine. Căci, după mine, definiția unei echipe reușite într-o căsnicie este următoarea:

Atunci când partenerul știe că se poate baza pe tine, și tu știi că te poți baza să îi fii partener.

Și dacă vrei să ieșim și mai tare din zona asta mai roz, mai motivațională, hai să ne uităm un pic la principalele concluzii ale unui studiul realizat de Provident. Pe care nu le comentez. Le las doar aici întru subiect de gândire. Și dau și mai jos un infografic, în care se văd mai clar.

  • 51% dintre femei consideră că sarcinile casnice le revin în totalitate
  • 6% dintre ele au fost nevoite să lucreze noaptea, după ce au adormit copiii
  • 43% dintre români au alocat mai mult timp îndatoririlor din casă, comparativ cu perioada pre-pandemie

De ce a făcut Provident acest studiu? Unul dintre motive este că, pentru al treilea an la rând, compania a primit distincția de Top employer. Certificare care se obține în urma analizării a peste 600 de criterii. Ei bine, din acestea 600, unul dintre cele mai importante este egalitatea de gen.

Iar cei de la Provident au înțeles un adevăr fundamental: un mediu de lucru sănătos are efecte pozitive și asupra vieții personale; dacă ești bine la birou, cresc șansele să fii fericit acasă. Și, aș adăugă eu, funcționează și invers: când ești bine acasă, ești bine și la muncă. Căci cele două moduri de a trăi în viața ta se împletesc. Și se condiționează. Și se influențează reciproc.

Peste 70% dintre oamenii din echipa Provident sunt femei, iar 605 dintre angajați sunt și părinți și, încă de la începutul perioadei de telemuncă au fost identificate soluții care să le permită să echilibreze activitățile de acasă cu munca. De exemplu, au primit zile libere în plus plătite atunci când copiii au avut probleme de sănătate.

Mai mult, compania a implementat o și mai mare flexibilitate a programului de lucru. Dacă înainte de pandemie Provident oferea deja trei alternative de program (8.00-16.00, 9.00-17.00, 10.00 – 18.00), în perioada crizei medicale angajații au avut posibilitatea de a alege să lucreze și începând cu ora 7.00 sau cu ora 11.00.

Nu știu cum ai citit tu statisticile de mai sus, dar mie îmi sună bine rău, ca să zic așa. Adică un astfel de angajator, care înțelege nu doar provocările la care sunt supuse femeile în lumea asta modernă, dar înțelege și contextul care este o presiune imensă pe psihicul și sufletul lor, ei bine, un astfel de angajator ni l-am dori cam toți, este? :)

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

Înainte să pleci

Dacă te abonezi la newsletterul meu, promit să nu-ți dau mai mult de 1 mail pe zi :)