Bruce Feiler este un autor despre care nu auzisem până acum. Dar la care o să fiu atent de acum înainte. Nu pentru că ar avea un stil literar de să mă dea cu roțile livrești în sus, căci nu are, nici pe departe. Dar ce mi-a plăcut la singura carte scrisă de el pe care am citit-o (până acum!) este unghiul de abordare. Care este foarte tare!
Bine, nu că mi-aș fi petrecut luni din viață gândindu-mă asupra fazei cu Eva, Adam, șarpele și fructul (nu măr, nu se zice nicăieri că a fost măr, nu avea cum să fie măr din punct de vedere botanic – am aflat din carte, desigur). Dar am petrecut mulți ani gândindu-mă la relațiile dintre o ”ea” și un ”el”, tocmai pentru că eu sunt binecuvântat cu o doamnă a sufletului meu extraordinară, iar această fericire chiar m-a îndemnat să mă uit cumva mai de sus (în sensul de obținere de perspectivă largă, bre!) la subiectul în cauză.
Pe stilul deja consacrat, iacătă cele trei lucruri cu care am rămas după ce am citit cartea lui Bruce Feiler. Cu mențiunea că, la cum este scrisă, s-ar putea face lejer lejereanu un documentar (e cu mini-interviuri cu specialiști, cu citate, e cum trebuie din punctul acesta de vedere).
Se pare că Eva nu a murit niciodată. Da, știu, sună ciudat acest enunț. Doar că enunțul în sine nu e mare jmekerie. Faza cu jmekeria vine în momentul în care Bruce ne spune că în Biblie știm când au murit multe personaje (Noe la 930 de ani, dacă interesează pe cineva), ni se dau detalii pe stil de obituar despre o grămadă de alte personaje, dar despre Eva nu se zice când a dat colțul. Pur și simplu acest eveniment (gen a murit mama omenirii, zic) nu este menționat în Biblie. Ceea ce, dacă privim asta ca pe un subiect de discuție, ce poate urma este de mare angajament. Căci poți interpreta această scăpare (oare…) a Bibliei din atâtea guri de tun, de flintă și de pușcă încât s-ar putea face o conferință doar pe tema asta. Bine, dacă sunteți și voi pe sistem de ăsta de fascinație necondiționată, așa cum sunt eu, pentru subiecte care nu prea știm cum ne ajută cu adevărat în viață, dar tot ne place să ne dedăm la ele…
Teoria omului original androgin. Am citit Biblia. Doar că acum îmi dau seama că am citit-o ca să bifez că am citit-o. Sau ceva. Pentru că, de fapt, Biblia nu este de citit, ci de studiat. Și nu cu feng shui religios (sunt departe, teribil de departe de epifanii de astea; din păcate…), ci cu acea curiozitate omenească, care te ajută să înțelegi că drumul pe care îl faci către înțelegerea unor chestiuni care nu prea merită ele, așa, din goana vieții înțelese este adevărata înțelegere, nu destinația. Sau ceva de genul. Ei bine, în ciclul ăsta de subiecte fără de care ai putea trăi fără efort (dar ce efort să trăim fără ele…), faza cu omul original androgin intră brici. Pe scurt, la început Dumnezeu a făcut o singură ființă, androgină, adică și bărbat și femeie. Doar că ființa asta a început să cârâie, să comenteze, să fie nefericită, așa că Big Boss a luat măsuri. Ocazie cu care, practic, începe istoria…
Dragostea este o muncă permanentă, nu un trăznet divin. Eu v-am zis la un moment dat despre dragostea văzută ca un business (mi-am adus aminte de articolul ăsta tocmai pentru că am citit cartea și am zis că se potrivește cumva). Teoria lui Bruce Feiler este că dragostea adevărată este cea care se vede în ani de muncă prestată în cadrul relației, după ce ați trecut împreună prin greutăți și ați rămas împreună, mai uniți și mai iubitori unul de celălalt. Paralela cu Adam și Eva fiind, cumva, evidentă: după ce și-au furat-o de la șefu mare, abia atunci au putut să își testeze relația, care a ținut bine merci și s-au înmulțit și s-au răspândit pe tot pământul. Sau ceva.
Una peste alta, Prima poveste de dragoste. Adam, Eva și Noi de Bruce Feiler este o lectură care te intrigă. Și care te lasă cu niște gânduri pe viitor. Drept pentru care v-o recomand. Celor care sunteți sensibili la astfel de chestiuni, desigur.