De vreo 6 ani nu mai conduc în București decât ocazional (a se citi maxim o dată pe lună sau ceva). Una din cele mai bune decizii pe care le-am luat pentru feng shuiul meu, țucu-mi singur ochii dă dăștept!
Merg mult pe jos, cu metroul, cu Uber, cu Taxify, extrem de rar cu taxiul. Și, din când în când și doar la anumite ore, mai iau și RATB.
Ce mă întristează constant la mersul cu RATB este faza cu vânatul scaunelor libere. Indiferent de vârstă, persoana care urcă în autobuz la o stație se uită crâncen în toate părțile, cu o privire de Ștefan cel Mare care ar mai vrea să ia gâții la măcar 7 spahii plus o făcătură de ienicer.
În funcție de rezultatul privirii, rezultă două ieșiri din crânceneală.
Dacă a văzut un loc liber, sprintul pe care îl declanșează respectiva persoană l-ar lăsa buimac, uluit și pe cu adeziunea pe jumătate semnată la PSD pe Usain Bolt. Cred că multe desene animate de acolo s-au inspirat, când în urma celui care a luat startul către locul gol rămâne doar vag, ca un fuioraș de fum, urma corpului său…
Dacă nu a găsit nici un loc liber, privirea crâncenă se transformă în una ucigătoare, de Tăriceanu care a văzut că este coadă la automatul de prezervative. Gen ”toți fraierii are locuri, io, care mă recomandă vocea și talentul meu, lustruiesc bara de susținere, morții tău de țară care nu recunoaște valorili”.
Dar e fain cu RATB. Mai tragi pe nas mirosul poporului. Uneori și putoarea lui. Și te uiți mai din perspectivă la ce faci și cam care-i viața ta. Și uneori vezi că nu e chiar așa nașpa pe cât credeai tu și parc…
Hopaaaa, un loc gol! Vă pup. Am sprintat!