Alpii bavarezi sunt un fel de Carpați. Doar că de ăia nemțești…

Zic ce zic despre Alpii bavarezi ca să lămurim din start o treabă: peisajele de acolo sunt superbe. Dar, așa, în mare, avem și acasă, în Carpații noștri astfel de minunății (serios, am rămas surprins cât de mult seamănă pe alocuri…). Există, totuși, o diferență fundamentală (și o spun doar cu juma de gură, așa…): curățenia și liniștea de acolo sunt lecții pe care noi, românii ce mai ajungem prin munții patriei, ar trebui să le învățăm.

În cele două zile în care m-am plimbat prin Alpii bavarezi, am găsit doar o singură bucată de hârtie, cel mai probabil scăpată de un drumeț, nu aruncată intenționat. Și m-am rușinat atât de tare (din pricini care scapă unei logici normale) încât m-am aplecat, am luat-o și am băgat-o discret în buzunar. Am aruncat-o jos, la baza, în unul din tomberoanele de colectare selectivă.

Cât despre liniște, mai bine vă spun despre reacția pădurarilor care ne-au însoțit în drumeții când i-am întrebat dacă au probleme cu oamenii care vin cu mașinile în pădure (nu am zis de grătar sau nuș ce, nu există conceptul ăsta acolo) și deschid ușile ca să se audă muzica mai tare. Au crezut că nu înțeleg ei engleza sau ceva, pentru că în afară de ”sorry, what?” nu am putut scoate de la ei. Pur și simplu nu înțeleg conceptul ăsta ghiolbanistic. Asta apropo de cum îți alegi locurile la noi ca să nu auzi răcnete ”valoarea meaaaaaa, valoarea meaaaaa” susurând pe traseu.

Îmi pare rău că trebuie să fac comparații care nu ne fac cinste, ca națiune, dar realist am fost, realist o să rămân toată viața, ăsta sunt, cu ăsta defilez. Dar, să știți, vi le spun nu pe principiul ”tipic românesc” (urăsc profund expresia asta!), ci ca să încercăm să băgăm la cap și să învățăm să facem lucrurile altfel. Mai bine. Nemțește, dacă vreți și ca să mă încadrez în context.

Ne-am stabilit tabăra de bază în Ramsau bei Berchtesgaden, o comună de un pitoresc teribil, aflată la baza Alpilor. În Ramsau ajungi relativ ușor din România (chiar mai ușor decât ajungi în multe zone faine de la noi din țară, din păcate…): zbor până la Munchen și de acolo cam 1 oră cu mașina (sau autocar, au o grămada care vin în zonă).

Localnicii spun cu mândrie că Ramsau este capitala drumețiilor din Germania. Când am auzit prima dată asta am zis că e PR și atât. M-am convins apoi că o fi fost și PR (ar fi culmea să nu se laude cu așa ceva!), dar este și adevărat.

Apropo, lor nu prea le plac skiorii, nu au pârtii de ski în zonă și nici nu intenționează să construiască. Ei sunt pe treabă cu drumeții și cu asta basta! Bine, includem aici și bicicliștii, căci în toată Germania există un adevărat cult pentru datul cu bicicleta în natură (și înțeleg că ei vor să mai crească, din toate punctele de vedere, acest trend).

Berchtesgaden National Park este singurul parc alpin din Germania. Și este foarte, foarte frumos! Bine, nu e de parcă l-am făcut pe tot (cred că îți trebui niște luni bune de hălăduit pe acolo), dar cât am văzut m-a încântat. Parcul se întinde pe o suprafață de 17.000 de metri pătrați. Cam 1,5 milioane de vizitatori ajung în fiecare an acolo. Păi cum să nu te duci când ai 260 de km de poteci pentru drumeție? Și ia auziți aici la ce nivel sunt: există 15 km pentru persoane cu dizabilități (erau foarte mândri când ne spuneau asta; chiar credeau cu adevărat că este foarte important să ofere astfel de condiții, chiar m-au emoționat…).

Nu are rost să vă povestesc cum e pe acolo. Cum aș putea eu transpune în cuvinte cât de frumos a fost? Mai bine vă uitați la galeria foto de mai jos, căci am selectat pentru voi, așa alandala, câteva fotografii, din zilioanele pe care le-am făcut (chiar nu mă puteam opri!).

Dar vă spun câteva chestiuni care mi-au rămas în minte. Așa, omenește vorbesc, nu neapărat pe linie de documentare sau ceva.

Neapărat să mergeți să vedeți Wimbachklamm Gorge, dacă ajungeți în zonă. Este, practic, un canion prin care vă puteți plimba grație unui fel de pod, construit pe toată lungimea lui. Este grozavă plimbarea pe acolo, grozavă!

Am ajuns și la uluitorul lac Konigssee, dar despre asta o să scriu separat, pentru că merită!

Am rămas surprins când am auzit că abia recent s-au reîntors în zonă urșii și lupii. După 200 de ani, în care au absentat din condica locului. Și că cei care cresc animale în zonă (mi-e greu să le zic ciobani sau păstori, mă înțelegeți…) s-au trezit că nu sunt pregătiți pentru așa ceva. Gardurile alea mici ale lor erau pentru animale de astea normale, ca să le zic așa, nu pentru urși sau lupi. Soluția imediată a fost una tradițională: câini ciobănești. Chiar am văzut câteva exemplare superbe. De prisos să vă spun ce ochi au făcut când le-am spus ”well, eu sunt din România, stimabililor, noi avem cea mai mare populație de urși din Europa, vreo 6.500, așa că poate veniți la niște cursuri de intruire la noi…” :D

Apropo de România, șeful pădurarilor din zonă are Sandero. Și mi-a spus că este la a doua mașină Sandero și că tot de asta o să își cumpere, pentru că i se pare o mașină excelentă la un preț foarte bun. El a zis-o, nu io, da?!

Există 15 pădurari care au grijă de vale. Principala lor grijă este să nu facă lumea foc acolo. Și nu vă gândiți la oameni care vin să facă grătare și să își bronzeze buricul, nu există așa ceva acolo. Ci vorbim despre cei care vor să înnopteze în pădure, cu cortul. Și care și-ar face un foculeț, acolo, de feng shui. Ei bine, este interzis așa ceva. Dar nu există amenzi. Cum zicea un pădurar ”pe noi ne interesează nu să îi pedepsim, ci să îi convingem că nu e bine cu foc în pădure”. Well, dacă au cu cine povesti (dacă înțelegeți ce vreau să zic…).

Cumva amuzantă faza cu ”unde s-a filmat Sunetul Muzicii?”. Căci cei din zonă spun că în peisajele de acolo s-au filmat multe scene din film, în vreme ce puțin mai colea, austriecii spun că acolo la ei, de fapt, s-au filmat. Așa că, diplomatic, rămâne faza din bancul românesc: și alea negre :))

Pe coastele foarte abrupte din zonă, cresc brazi. Și există o poveste (cică are acoperire în realitate, așa zic oamenii) despre cum se făceau viorile și mandolinele, pe vremuri, din acești copaci, care au lemnul mai greu și mai dens, tocmai pentru că se înalță în condiții vitrege. Procedeul este așa: toamna venea lutierul (cică el venea, doar el știa să asculte cu adevărat lemnul), se urca așa cum se urcă un alpinist pe stâncile alea, asculta lemnul (cu un fel de diapazon, înțeleg), îl marca, după care era tăiat și lăsat până în primăvară (ceva procese chimice se întâmplau cu lemnul în iarnă), după care era adus și prelucrat. Faină poveste, oricum :)

Mi-am făcut și niște prieteni în deplasarea asta. Dintre care coreeanca You Me (chiar așa o cheamă :D) și ungurul Balasz au ieșit în evidență, ca să zic așa, căci am râs corespunzător cu ei (o să îi vedeți în galeria foto).

În Ramsau am stat la Hotelul Rehlegg, o afacere de familie, foarte cochet, cu o mâncare excelentă și cu niște gazde care, pe linie de ospitalitate, mergeau ceas. Am și cunoscut un român, Daniel, ospătar acolo (nu era de serviciu în ziua în care am ajuns, dar mi-a spus că toți colegii l-au tras de mânecă și i-au zis că există un român în delegație :D), foarte mulțumit de cât câștigă, cum este tratat și de peisajul în care lucrează. Aveți mai jos o galerie foto, ca să vedeți cum arată locul, fotografiat de mine, adică nu poze primite pe sistem de PR. Și, la cum mă pricep eu la făcut poze… :))

Daniel, ospătarul român de la Rehlegg.

Rehlegg a fost primul hotel sustenabil în care am stat ever. Oficial declarat, nu povești, cu patalama și tot ce trebuie. Iar munca pentru a primi această certificare în Germania este o poveste teribilă despre birocrație; dar despre o birocrație care funcționează. Ce înseamnă hotel sustenabil? Ei bine, este foarte complicat de spus în câteva cuvinte. Dar în mare înseamnă că oaspeții hotelului nu lasă nici o amprentă de CO2, că energia necesară pentru funcționare provine aproape integral din surse proprii (panouri solare, în special) și că mâncarea provine în proporție foarte mare din regiunile apropiate (apropo, am simțit în toată deplasarea cât de important este acum pentru nemți să susțină producția locală de orice prin cumpărare, nu prin Likeuri!). Again, este mult de povestit, dar nu intru în detalii. Oricum, feelingul este foarte fain la hotelul Rehlegg – vedeți mai jos galeria foto.

Apropo, apa de la robinet pe care am băut-o fără probleme vine netratată direct din munte. Și nu cred că nemții, la cum îi știm de exacți, nu au făcut vreo 89890768 de teste ca să vadă dacă e ok. Dap, atât de curată e apa acolo…

Încă ceva. Am ajuns în Alpii Bavarezi la invitația Germany Travel, pentru că Tijana a știut pe ce butoane să apase ca să accept invitația, adicătelea cum aș fi putut io, chinezu, blogger bătrân și pe alocuri simpatic, să rezist dorinței de a mă plimba prin munți? :) Așa că am plecat o săptămână de acasă (cei care mă cunoașteți știți cât de greu a fost să fac asta… păi dacă mi-am dorit așa mult?).

Vă las cu cât de puține poze am putut selecta, din catralioanele pe care le-am făcut când m-am plimbat prin munți :))

Și vă dau și galeria foto de la Hotel Rehlegg, cum zicea, o frumusețe de hotel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *