Notă: Am scris aceste rânduri pentru ”Dilema Veche”, la rugămintea organizatorilor Festivalului Filmului European, care îmi sunt simpatici foc, așa că nu am avut cum să îi refuz :D
–––-
Rugby este un sport de golani practicat de gentlemani. Așa spune un vechi proverb englezesc (deși unii au atribuit, eronat, această zicere lui Pierre de Coubertin). Vechi pentru că Rugby Football Union a fost înființată în Marea Britanie în 1871, când putem vorbi ”oficial” despre începuturile acestui splendid sport.
Cupa Mondială de Rugby este a treia competiție planetară, din toate unghiurile din care privești chestiunea, după Campionatul Mondial de Fotbal și după Jocurile Olimpice. Poate că vi se pare firesc să fie așa. Dar ar trebui să știți că rugby a devenit profesionist abia în 1995. Până atunci era interzis (discuția este lungă, așa că o să vorbim la nivel generic) ca jucătorii de rugby să fie plătiți direct pentru a juca rugby. Bine, se găseau tot felul de variante, celebră la noi este angajarea jucătorilor din naționala României pe postul de sculer-matrițer la nuș ce uzină, dar el fiind lăsat să își vadă de rugby. Oricum, din 1995 încoace, după ce jupânul ban a intrat în ecuație, rugbyul a explodat din toate punctele de vedere.
Unii spun că și-a pierdut din poezia inițială, când rugbyul era un sport de referință în ceea ce privește fair-playul. Discutabilă chestiunea, desigur. Și parțial adevărată. Doar că investițiile în acest sport – acuzate că au distrus respectiva poezie – au făcut ca rugbyul să devină acum un fenomen planetar, care – oricât de ciudat ar suna asta – are un potențial de creștere imens. Așa, ca idee, există națiuni foarte puternice în alte sporturi, care abia acum încep să își construiască o echipă de rugby. Vă dau ca exemplu Germania, Olanda sau Spania. Imaginați-vă ce o să se întâmple peste niște ani cu aceste țări, care investesc masiv în dezvoltarea rugbyului. Și imaginați-vă cât de mult o să crească nivelul acestui sport, odată ce acești acești viitori grei vor ajunge să se lupte cu actualii grei.
Exact cum zice regizorul filmului, Sasha Wolff: „Este un sport la care mi-a plăcut întotdeauna să mă uit și am crezut că poate să aibă foarte mult potențial pentru un film – mi s-a părut însă ciudat că această temă nu a mai fost abordată până acum. Cel mai interesant la rugby este dimensiunea socială și cea de grup.”
Pentru că asta aduce, din punctul meu de vedere, acest film: îndepărtare batistei de pe un fenomen nașpa (pardon my French) din lumea rugbyului, dar care ar trebui asumat și combătut. Dar primul pas este tocmai cunoașterea lui. Și apoi să vină tratamentul.
”Mercenarul/Mercenary” nu ar trebui analizat așa cum – aleg la întâmplare – analizezi ”The Artist”. Pentru că nu ar lua note mari la capitolele artistice, dacă vreți. Filmul trebuie privint dintr-o perspectivă documentară, dacă vreți. Pentru că ce vedem în film se întâmplă în realitate. Este o poveste, desigur. Dar una – așa cum se spune când nu știi cum să o spui altfel – inspirat din fapte reale. Din foarte multe fapte reale, dacă îmi permiteți.
Mercenaire / Mercenarul / Mercenary
Franța, 2016, 103′
dramă, sport
Regia și scenariul: Sacha Wolff
Imaginea: Samuel Lahu
Montajul: Laurence Manheimer
Muzica: Luc Meilland
Cu: Toki Pilioko, Iliana Zabeth, Mikaele Tuugahala
Premii și festivaluri:
2017: Palm Springs IFF (Bridging the Borders Award), Lumiere Awards
2016: Cannes FF (Label Europa Cinemas)