Cei mai atenți dintre voi și mai amatori de muzical, așa cum sunt și je, ați ridicat deja sprânceana că am comis o lez-Pygmalionitate :)) Dar nu vă inervați și nici nu vă enervați, căci despre My Fair Lady am a vă spune niște chestiuni. Doar că o fac în stilul care m-a consacrat, cum ar veni.

În primul rând, pe principiul să dăm ințiatorului ce este al inițiatorului, vreau să adresez (și nu o zic la mișto pe sistem protocolar sau ceva) echipei care ne-a bucurat cu varianta în română a muzicalului ”My Fair Lady” și să îi felicit pentru unul din cele mai de coracon momente pentru mine de anul acesta. Căci a vedea la mine acasă, în București, un asemenea spectacol a fost minunat. Pardon, să scriu pe stil modern: M-I-N-U-N-A-T! :D

Așa că îmi fac datoria de onoare (cu mare, mare plăcere!) să le mulțumesc tuturor celor care au făcut parte din ”sala motoarelor”, ca să zic așa: regizorul Răzvan Ioan Dincă, dirijorul Daniel Jinga, scenograful american Maruti Evans, designerul de costume Oana Botez, coregraful Violeta Dincă și lighting designerul Daniel Klinger; traducerea și adaptarea libretului Ernest Fazekas.

Nu are rost să vă fac o cronică a spectacolului (oricum nu știu eu face de astea, eu spun doar așa, ca de la peluza vieții unde îmi place să stau, cum mi s-a părut). Vă zic doar că mi-a plăcut foarte mult rezolvarea scenografică, plină de versatilitate dar, în același timp, de individualitate. Mi-au plăcut costumele, dar fără să știu exact de ce îmi plac :)) Nu mă pricep la garderobă de nici o culoare, dar faptul că mi-au plăcut înseamnă că s-au potrivit foarte bine cu feelingul spectacolului, au fost din ”filmul” ăla.

Să explic și titlul. Căci Richard vine de la Richard Balint, cel care l-a jucat pe profesorul Higgins în varianta pe care am văzut-o eu (există o distribuție paralelă, evident, #așacumsecuvine). Îl știam pe Richard din poveștile celor din Cugir, de unde este doamna mea. Și apoi ne-am conectat pe facebook și ne-am râs de câteva ori în comentarii pe te miri ce caterinci (de unde am tras concluzia că este cam caterincos, așa, de felul lui :D). Ah, și i-am auzit vocea (un timbru inconfundabil) în… desene animate :)) Dar, una peste alta, nu eram pregătit de surpriza pe care mi-a oferit-o în ”My Fair Lady”.

Richard Balint ca profesorul Higgins este exemplificarea perfectă a ceea ce cred eu că este cea mai bună variantă pentru un muzical: un actor care să cânte bine, nu un cântăreț care să joace prost :)) Pardon my French, dar așa mi-a venit să zic!

Richard cântă bine, evident, că doar de aia a primit ditai rolul. Dar modul în care își joacă acest cântat îl face de-a dreptul irezistibil. Știința actoricească cu care își potențează cântarea este debordantă și te face să simți că ești acolo, cu el, pe scenă, ceea ce după mine este un dar. Pe care Richard (o zic din nou: spre surprinderea mea :D) îl are. Și mă bucur că l-a avut și în seara când l-am văzut eu. Motiv pentru care i-am promis o bere bună cu proxima ocazie :)

O altă surpriză plăcută a spectacolului a fost Ionuț Burlan, în rolul tatălui Doolittle. Și în cazul lui se potrivește beton aia de mai sus cu actorul cântăcios, nu cântăciosul actor. Căci rolul pe care l-a făcut a fost excelent, de departe cel mai amuzant personaj din tot muzicalul, dar nu amuzant pentru că așa i-a zis regizorul să fie, ci pentru că modul în care l-a jucat pe derbedeul (dar atât de complexul Alfred Doolittle) a fost magistral.

Altfel, Irina Baianț a fost, din nou, minunată! Și devine încet, încet una din feblețile mele muzicale :) Și abia aștept să o mai văd cântând. Pentru că ea este excepția care confirmă regula aia de mai sus: ea este o cântăreață care joacă foarte bine :)

Închei prin a vă mărturisi că tare aș vrea să avem în România măcar vreo 6 premiere de muzicaluri pe an. Parcă altfel ar fi țara asta din, oh, atât de multe perspective… :)