Siria este, de mai mulți ani, o țară devastată de război. Mulți dintre noi nu înțelegem, dar nici nu ne batem capul să înțelegem cine cu cine se luptă și pentru ce. În plus, complicata situație militară de la sol, unde mai multe facțiuni rebele luptă cu armata guvernamentală cu ISIS, a devenit și mai tensionată după ce din cer au început să curgă bombele. Rusia, Turcia, NATO, forțe aliate, influență, valuri de imigranți, Arabia Saudită, Irak, Iran, Stat Islamic, distrugeri, durere, moarte, cămine părăsite, cultură călcată în picioare cam asta se asociază în materialele de presă legate de Siria.
Mai este timp de fotbal în tot acest carusel al nebuniei și al morții? Ei bine da, răspunsul este afirmativ. Siria mai are timp să organizeze un campionat național, să trimită echipele de club în competițiile asiatice, ori să spere că naționala mare se va califica la Campionatul Mondial din 2018.
Jaish, campioana en-titre, ca și Al Wahda sunt implicate și în Cupa AFC. Al Wahda chiar a jucat recent, în Liban, câștigând cu 2-0 în fața turkmenilor de la Balkan.
Echipa națională U17 a Siriei, deși fără mulți titulari, câțiva pieriți în război, alții refugiați, a fost la Campionatul Mondial rezervat acestei categorii de vârstă. Echipa națională de seniori a Siriei este în cărți, incredibil, pentru calificarea la Mondialul rusesc din 2018.
Siria este a doua în grupa preliminară asiatică, după o Japonie invincibilă, care nu a primit niciun gol în campanie. Siria însă este echipa cea mai eficientă, cu 20 de goluri înscrise în 6 partide. Următorul meci al sirienilor va fi pe 24 martie, pe” teren propriu”, în Oman, cu lanterna roșie Cambodgia. O victorie atunci le-ar asigura calificarea în faza a treia a preliminariilor asiatice și, implicit, prezența la turneul final al Cupei Asiei, din 2019.
În Siria, așa jertfită și îngenuncheată de teroare, fotbalul refuză să moară. O victimă a războiului fratricid de pe teritoriul sirian este fostul președinte al Federației de la Damasc, Marwaan Arafat, rudă cu Raed Arafat, care a fost ucis în timpul conflictului, în 2012.
Îmi aduc aminte o discuție cu un erudit al fotbalului, regretatul Nicolae Tănăsescu. Fostul fundaș dreapta de la Progresul și Sportul Studențesc era, în ultimii ani de viață, antrenor la obscura ROVA Roșiori. Avea o cameră unde locuia, sub o tribună. Citea multă istorie, iar cultura sa generală era uriașă. Stătea departe de familie pentru un salariu din care își procura medicamentele necesare supraviețuirii. Până la urmă boala l-a învins.
Printre altele, Tănăsescu antrenase o perioadă când în Siria era pace și totul mergea bine. Îmi vorbea cu un respect deosebit de acele locuri și îmi spunea că fotbalul este, pentru sirieni, un liant social, chiar dacă nu au talentul nativ al altor națiuni. Tănăsescu nu plecase în Orientul Apropiat doar de dragul petrodolarilor…
La ani de zile distanță, rumeg cu altă minte această frază lăsată posterității de omul și antrenorul Nicolae Tănăsescu. Câtă dreptate avea. Tinerii care sunt mereu în pericol de a fi executați, dacă refuză înrolarea, joacă fotbal. Fac deplasări pe drumuri minate și se expun riscului de a fi bombardați chiar în timpul meciurilor.
Dar fotbalul refuză să moară în Siria, iar eventuala calificare la Mondialul de peste doi ani ar însemna, în opinia mea, o victorie a păcii și a umanității.
Mă poate împiedica ceva sau cineva să fiu suporterul Siriei?
PS Am să încerc să dau de Valeriu Tița, cel care înainte de începerea războiului era cel mai tare antrenor. Câștigase AFC Cup cu Al Ittihad Alep și fusese numit antrenor la națională. El este și cel care i-a învățat pe sirieni să muncească fizic la antrenamente. Cred că ar fi interesant să aflu părerea lui…