Varianta scurtă

Îi om. Mno…

Varianta lungă

Mie mi-a plăcut cum a jucat Steaua aseară în meciul cu Partizan Belgrad (pentru cei care ați deschis mai târziu televizoarele, ai noștri au pierdut cu 2-4 la Blegrad și mumu calificare). Chiar mi-a plăcut. Mi s-a părut cam cel mai bun meci pe care l-au făcut băieții în această campanie de calificare. Poate părea paradoxal ce zic, dar nu e. Pentru că poți să joci bine și să pierzi. Așa cum a pățit Steaua aseară. Căci a pierdut ca echipă. Căci despre echipă vreau să vă vorbesc eu mai jos.

Când joci într-o echipă, fiecare jucător din acea echipă are – cum să îi zic eu… – o anumită zonă de flexibilitate întru greșeală. Iar limita inferioară a acestei zone (adică până unde poți să greșești în așa fel încât să nu fie decisivă greșeala) se află exact la limita superioară a colegului de lângă tine (adică până unde poate el să îți compenseze greșeala în așa fel încât să nu fie decisivă). Despre asta este vorba în orice echipă care funcționează cum trebuie: sunt acolo pentru tine, ești acolo pentru mine, știu asta, mă bazez pe asta, de aia suntem echipă.

La Steaua încă zonele acestea de flexibilitate întru greșeală nu funcționează. Încă nu s-au calibrat. Pentru că, în cazul unor jucători, zonele acestea sunt extrem de mici, ceea ce presupune ca zona colegului să fie una foarte mare, iar în cazul unora dintre jucători este pur și simplu imposibili să le ceri așa ceva. Această calibrare va mai dura. Dar, din ce am văzut până acum, Steaua este pe drumul cel bun. În această privință, cel puțin.

Hai să discutăm aplicat despre zonele astea. Să îi luăm pe Varela. Care ieri a demonstrat, din punctul meu de vedere, că este jucătorul de la Steaua care are cea mai mare zonă de flexibilitate. Una imensă, zic. În contra-partidă, l-am avut pe Papp. Care nu numai că nu a avut o zonă de flexibilitate care să compenseze o posibilă greșeală a colegului, dar a fost în minus, cum ar veni. Adică nu doar că nu a avut nici o zonă de flexibilitate cu el în meciul de ieri, ba chiar a fost o gaură neagră, în care zonele colegilor lui s-au prelins agale.

O echipă poate funcționa cum trebuie dacă toți jucătorii au aceste zone cât mai extinse posibil. Și poate funcționa excelent dacă zona mea de flexibilitate este customizată (pardon my French) fix pentru colegii din proximitatea mea imediată. Adică, mai concret, dacă eu sunt fundaș central, știu că omul din stânga mea are viteza mai mică, așa că la intersecția dintre zona mea de flexibilitate cu zona lui de flexibilitate eu mi-am setat parametrul ăsta: să compensez lipsa lui de viteză. Și, în sens de reciprocitate, să știu că el și-a setat parametrul că o să compenseze lipsa mea în ceea ce privește săritura la cap, să zicem.

Un antrenor care formează o echipă, trebuie să fie teribil de atent la aceste zone de flexibilitate. Și să își așeze jucătorii și echipa și în funcție de ele. Și, mai ales, să fie atent la ciclicitatea de formă a acestor zone. Căci, dacă vreți, zona de flexibilitate a jucătorului este ca o aură. Care crește și descrește în funcție de forma jucătorului.

Aseară, cum ziceam, zona de flexibilitate a lui Papp a fost minus infinit. S-a văzut asta din primele minute. Am avut certitudinea când a pasat excepțional la primul gol al sârbilor. Am avut confirmarea, again, când a pleoștit-o decisiv la faza la care Varela (într-o extindere forțată a zonei lui de flexibilitate) a comis penaltiul, după care a fost și eliminat. Ca să nu mai vorbim de devierea lui Papp în poartă, la golul doi al sârbilor, când poziția sa de balerin ieșit la pensie ar putea fi predată la cursurile de așa nu te așezi la șutul de la distanță. Toate acestea au fost semne de o evidență monstruoasă a faptului că zona de flexibilitate a lui Papp a fost praf și pulbere aseară. Doar Rădoi nu a văzut asta. Sau nu a vrut să vadă.

Papp a fost aseară într-o prăpastie de formă. Iar ca jucător nu putea face nimic în această privință, nu avea ce să dea mai mult, atâta era maximul lui. Dar Rădoi putea face ceva. Dintre ei doi el era singurul care putea face ceva. Și nu a făcut-o. Și a greșit. Grav.

Nu știu dacă a fost încăpățânare din partea lui Rădoi sau pur și simplu neștiință. Dar în ambele cazuri mie nu îmi place de el. Nu are cum să îmi placă. Căci nu îmi plac antrenorii care își pun toată speranța în ajutor divin sau ceva, în loc să facă ce trebuie să facă un antrenor: să intervină să ajusteze echipa în așa fel încât zonele de flexibilitate ale jucătorilor să funcționeze în armonie una cu alta. A aștepta intervenția divină este semnul neputinței maxime ca antrenor.

Mirel, ai dezamăgit. Pentru mine ești o imensă dezamăgire. Și – culmea! – nici nu aveam așteptări mari de la tine. Imaginează-ți, cu atât mai mult, cât de mare este hăul în care ai căzut, ca antrenor, din punctul meu de vedere.

Și aș vrea tare mult să nu înțelegi că ce am zis mai sus că mi-a plăcut cum a jucat Steaua ți se datorează. Pentru că nu a fost jocul echipei, ci al jucătorilor (mă rog, al unora dintre ei) care mi-a plăcut (asta apropo de zonele despre care vorbesc).

În fine, ce știu eu. Eu am făcut altceva în viață. Școli, bacul, alea, alea. Nu fotbal. Deci nu mă pricep. S-a și văzut foarte clar din ce am scris mai sus, de altfel.

I pup you. Sau, mă rog, papp you.

PS Apropo de Papp, ce s-a întâmplat în vestiar după meci, discuțiile pe care colegii săi le-au avut cu el țin de spiritul unei echipe. Ce au discutat? De unde dracu să știu eu, măh?!