V-am spus, cu rușinica de rigoare, că am reușit în sfârșit să ajung la teatru. Adică la piesa ”Fazanul”, la Nottara. Și bine am făcut, zic. Pentru că am pățit 2 ore de catharsis corespunzător. Două ore în care m-am rupt de lumea cam nebunică din jurul meu și în care trăiesc apăsând pedala de accelerația la maximum. Două ore în care m-am bucurat de faptul că sunt cu oameni care se bucură de ceea ce văd :)

Vă recomand să mergeți să vedeți ”Fazanul” tocmai pentru că vreau să pățiți același lucru. Să comiteți acea atât de necesară din când în când rupere de ritm. Dar numai ca să aveți de unde sări înapoi în ritmul nebun care este viața voastră, vă știu eu pe voi :))

Nu mă pricep să scriu savant despre piesele de teatru pe care le văd. Și nici nu vreau. Adică io sunt doar un spectator umil, slujbaș într-ale 2.0-ului și din această perspectivă vă mai spun aici, pe blog, cam cum mi se pare una sau alta. Așa că tot ce pot să vă spun este să mă repet și să vă recomand să mergeți să vedeți piesa.

O să rădeți mult, o să vă relaxați, o să auziți un text excelent tradus în română din Feydeau de Doru Mareș, o să vedeți o regie foarte interesantă, semnată de Alexandru Mâzgăreanu, din perspectiva modului în care un text clasic a fost updatat la timpuri moderne. Mi-a plăcut foarte mult decorul realizat de mai vechea (și draga) mea cunoștință Ștefan Caragiu. Iar fetele cu care am vorbit ziceau că Alexandra Mâzgăreanu a făcut niște costume foarte faine, io nu mă bag, nu mă pricep :D

Bref, o să pierdeți două ore din viașa voastră pentru a câștiga nespus de multe clipe de simțire de bine :)