Am plecat de joi seară din România. Adică au trecut abia trei zile de când am plecat de lângă ai mei. Și deja simt că mă uscă dorul de ei… Pe dinafară sunt vesel și încerc să mă bucur cât de mult de Thailanda, această fermecătoare țară, unde o să stau până pe 21 aprilie. Dar pe interior mă arde dorul de minunile mele de acasă…

M-a întrebat cineva odată dacă sunt dependent de internet, de blogging. Am râs și i-am răspuns că ar fi cea mai mare eroare pe care poate să o comită un profesionist adevărat, adică să fie obsedat de munca lui. M-a întrebat atunci dacă, totuși, am o dependență. I-am răspuns imediat: categoric, familia mea. Este singura mea dependență. De care sunt, de altfel, foarte mândru.

După ce trec 48 de ore de când am plecat de lângă ei, simt o gheară în stomac și în inimă, care începe să mă strângă din ce în ce mai tare pe măsură ce zilele trec. Și am momente în care îmi vine să las totul baltă, indiferent de urmări, doar ca să pot ajunge la minunile mele de acasă. Am nevoie de multă stăpânire de sine și de mult exercițiu ca să îmi domolesc această nevoie imensă de familia mea.

Este prima oară când sărbătorim Paștele despărțiți. La mii de kilometri distanță. Nu știu dacă o să îmi pot ierta cu adevărat vreodată, în sufletul meu, plecarea asta. Dar nu pentru că e Paștele, pentru mine sărbătorile astea religioase sunt doar motive de a ne aduna familia împreună. De asta îmi pare rău, teribil de rău că nu sunt cu ei, pentru că am fi fost toți împreună. Iar acest ”împreună” este pentru mine cel mai frumos sentiment cu putință. Pe care simt că l-am trădat un pic.

Pe de altă parte, este un test fantastic ce pățesc eu acum. Deși, este drept, chiar nu cred că era necesar acest test ca să îmi asum dependența de familia mea. Știu că așa sunt, simt că așa sunt. Dar acum o să primesc proba supremă. Căci această săptămână și jumătate departe de ei va fi categoric una din cele mai grele perioade din viața mea. Dar tocmai de aceea, odată ce voi ajunge din nou acasă, o să fiu mândru de mine pentru că am făcut față unei astfel de provocări, deși știu de pe acum că va lăsa niște urme în sufletul meu…

Familia mea știu că se bucură foarte mult pentru mine că mă bucur de Thailanda. Așa cum face orice familie iubitoare, pentru care bucuria unui membru este bucuria întregii familii. Asta este ceea ce mă face să fiu zâmbitor și vesel pe dinafară, faptul că nu pot trăda bucuria familiei mele. Ar fi un cost prea mare pe care ar trebuie să îl plătesc. Așa că mă bucur de Thailanda cât de mult pot. Din fericire, țara asta este fermecătoare, așa că pot să mă bucur cu adevărat de ea.

Doar că mi-e foarte dor de minunile mele. Teribil de dor. Mi-e dor să fiu cu Patricia mea cea minunată și să ciocnim ouăle (și să mă las învins, doar ca să îi văd bucuria din ochi), mi-e dor să fiu cu Mara mea cea minunată și să o aud cum îmi spune ”fatăăă” și să o iau în brațe, mi-e dor de Alecu meu cel minunat și de discuțiile cu el (este uneori de o maturitate care aproape mă înspăimântă), mi-e dor și de Luna nebuna, bichonul nostru, dar cel mai tare îmi este dor de doamna sufletului meu, Adina, cel mai mare noroc al vieții mele…

Doamne, ce dor îmi este de ei…

Sărbători fericite să aveți., dragilor. Și să vă bucurați de cei dragi de lângă voi. Căci tare urâte sunt sărbătorile singur…