Tare ciudați mai suntem noi, oamenii. Adică nu, să nu spun așa, la modul general. Să mă iau pe mine. Am intrat în anul 41 de viață. Și mă surprind, pe măsură ce (hai să o recunosc deschis :D) îmbătrânesc, niște chestii ciudate: îmi aduc aminte de anumite momente din copilărie, pe care habar nu aveam că le mai țineam minte. Că nu știu cum să v-o spun altfel, ca să mă înțelegeți. Adică, dacă în urmă cu vreo 3 ani m-ați fi întrebat ”mai ții tu minte când…?”, v-aș fi spus că nu țin minte nimic. Dar acum, poc, îmi vin în minte, pe nepusă masă, niște secvențe din trecut…
Mie nu prea îmi place să complic lucrurile simple. Așa că o zic direct: cred că astea mi se întâmplă pentru că mă simt vinovat. Și pentru că, odată cu vârsta, vine și o anumită înțelepciune, care te face să te uiți la ce ai făcut cu alți ochi. Și, de multe ori, cu alt suflet :)
Concret, zilele trecute, când am primit mailul cu campania ”Fii prietenos, nu răutăcios!” a celor de la Cartoon Network și am văzut că este despre ceea ce modern se numește bullying (pe vremea mea nu se numea nicicum, nu era lumea așa cum era astăzi, atât de atentă la astfel de chestiuni) am avut un flash-back. Din seria celor despre care v-am spus mai sus. Și mi s-a strâns stomacul. Pentru că, așa cum veți vedea în povestirea de mai jos, am fost unul dintre agresori. Chiar dacă atunci eu vedeam altfel lucrurile, ca pe un fel de inițiere, ca pe un fel de test. În fine…
O mare parte din copilărie mi-am petrecut-o la Târgu Lăpuș (Maramureș). La bunica din partea tatălui. Deși stăteam în Baia Mare, abia așteptam să vină vacanța ca să fug la Lăpuș. Unde aveam o gașcă de derbedei, cu care umblam pe dealuri, mergeam la baraj, la pescuit, alea, alea. Din gașca asta mai mare, ne-am făcut la un moment dat (pe criterii care acum îmi scapă total…) un nucleu de ”ultras” format din 4 băieți. Cu salut secret, cu întâlniri secrete, cu chestii dubioase pe care le făceam ca să ne testăm bărbăția (ehe, așa credeam noi atunci…). Ba chiar am ajuns să ne crestam cu briceagul pe antebraț un semn (nu mai țin minte ce era, un fel de cruce mai rotunjită, parcă…), ca să fie clar că numai noi patru îl aveam. De prisos să vă spun că toți am folosit același briceag și că pentru doi dintre ei asta a însemnat infecție nasoală. Eh, minte de copii…
În gașca lărgită, era un băiat (a murit în armată, săracul…) care și-ar fi dorit din tot sufletul să facă parte din nucleul nostru dur de ultrași. Acum îmi dau seama că noi ăștia patru chiar eram ceva aspirațional pentru restul copiilor. Și că, de fapt, pe cei mai mulți dintre ei îi agresam prin ignoranță. Băiatul ăsta despre care vă spun a venit într-o zi la noi și ne-a spus că ar face orice dacă l-am luat și pe el într-o expediția secretă de-a noastră. Apropo de asta, după ani mulți, când m-am întâlnit cu o fată din gașca lărgită, am aflat cu gura căscată că legenda despre expedițiile noastre secrete era în așa măsură de umflată, încât se povestea despre noi lucruri pe care nici măcar nu ne gândisem să le facem, dar toată lumea știe sigur că noi le-am făcut…
Când l-au auzit implorându-ne, ceilalți trei colegi i-au spus direct ”du-te, măh, plimbă vaca!”. Dar eu – jur că mi-e rușine de mine când îmi aduc aminte de asta… – am zis că trebuie să îl testăm. Și, cum fiecare dintre cei 4 aveam un fel de drept de veto pe invers (acum îmi dau seama că așa funcționam, chiar dacă nu am ”oficializat” asta), așa a rămas: să îl testăm.
Inițial chiar am vrut să îl luăm în gașcă, dacă ar fi trecut testele. Doar că, încă de la primul test, băiatul (săracul de el…) a început să ne enerveze. Așa că, din acel moment, nu a mai fost vorba de testat ca să intre în gașcă ci pur și simplu am vrut să râdem de el. Așa că l-am chinuit. Deși noi credeam atunci că asta este distracție. Pentru că noi eram ăia mari și tari și ”aspiraționali”, așa că ne era permis să chinuim muritorii de rând. Of, cât de răi am putut fi…
Primul test a fost unul simplu. Să se dea cu baligă proaspătă de vacă pe față. Pentru că am vrut să vedem nu neapărat dacă o face (știam că o va face), ci cum o va face. Și, când l-am auzit cu ”ioi, măi băieți, dar dacă îmi intră în gură? e o să zică mama dacă mă pătez pe tricou? hai dați-mi altceva de făcut, vă rog io”!, atunci ne-am enervat și am decis că nu avem nevoie de un pămpălau de ăsta alături de noi. Și că merită chinuit.
S-a dat cu baligă pe față. Chiar dacă a continuat cu văicărelile, ceea ce ne-a enervat și mai tare. Al doilea test a fost să își scrijelească pe antebraț un semn, pe care îl inventasem noi pe loc, nu avea legătură cu semnul nostru secret (mă rog, secret, la cum purtam noi tricouri vara, numai secret nu era…). Și am ales un cui ruginit ca să facă asta. Of… Ia băiatul a făcut-o. Nu s-a mai văicărit de data asta. A plâns doar. De la început până la sfârșit. Nouă ni se rupea de suferința lui, noi trebuia să ne distrăm!
Ultimul test a fost cel mai greu. I-am spus înainte băiatului – ce nermernici am putut fi – că ăsta este singurul obstacol ce stă în calea lui, dacă vrea să intre în gașca noastră. Cât de tare s-a entuziasmat… Cum și-a șters lacrimile și s-a uitat cu speranță la noi… Asta în timp ce noi rânjeam satisfăcuți ”ce fraier e ăsta, chiar crede, hă hă hă”.
L-am pus să facă pișu pe el. Și să meargă așa până acasă, dar nu pe ocolite, ci pe drumul principal. L-am văzut nedumerit, căci nu înțelegea de ce trebuie să pățească o asemenea umilință. Dar nu a întrebat nimic. S-a dus un pic mai încolo de locul unde eram noi (începusem să ne jucăm ”glia”, un joc cu briceagul) și a stat câtea minute bune. Până i-a venit să facă.
Țin minte și acum că avea niște pantaloni scurți vișinii, dintr-un material parcă de catifea. Care au absorbit lichidul perfect pentru ceea ce urmăream noi: să se vadă foarte bine că făsuse pe el.
L-am trimis acasă. Și i-am spus că a doua zi o să ne vedem la poligon (așa se numea locul atunci, chiar era un poligon pentru teste auto) ca să îi comunicăm decizia noastră. L-am urmărit în timp ce pleca poticnit și îmi aduc aminte cu scârbă cât de tare ne-am distrat că l-am fraierit.
A doua zi, băiatul nu a mai venit. Nici în a treia. Nici în a patra. A venit în ziua a cincea. Slăbit, tras la față. Ne-a spus că a fost în spital. Și că, imediat ce a ajuns acasă după testele noastre, i s-a făcut rău de tot și părinții l-au dus la spital. Unde a stat 3 zile. Cu perfuzii și cu o grămadă de medicamente. Nu știa să ne spună ce a avut. Că nici lui nu i-a spus nimeni. Dar acum era bine, se simțea mai bine. ”M-au întrebat de unde am rana aia la mână, dar să știți că nu le-am spus nimic! Am zis că io mi-am făcut-o singur, din greșeală! Nu le-am spus nimic despre voi, să știți!”, ne povestea el cu mândrie.
Nu îmi aduc aminte dacă atunci m-am simțit vinovat pentru ce i-am făcut. Nu cred. Chiar nu cred. Pentru că ceea ce îmi aduc aminte este sentimentul de victorie cu care m-am uitat la ceilalți trei și cum ne-am înțeles noi din priviri că băiatul a trecut testele și că a dovedit că este ”bărbat”. Așa că i-am spus că a intrat în gașcă, dar în perioada de probă, așa că să fie atent.
Bucuria băiatului a fost teribilă. Ne-am bucurat și noi. Dar nu de bucuria lui. Pentru că știam că din acel moment noi, cei patru, o să avem un sclav. Ceea ce s-a și întâmplat. Pentru că încă vreo 2 ani și un pic, atâta cât am ținut gașca închegată, el a fost cel pe care l-am trimis să facă absolut tot ceea ce noi ceilalți nu aveam chef să facem. Iar perioada de probă nu s-a terminat niciodată pentru el…
Iartă-mă, dragule, de acolo din ceruri sau de unde ești… Am greșit. Acum știu asta. Iartă-mă…
10 thoughts on “E prea târziu să îți ceri iertare după 30 de ani?”
Ce aventuri! Cireșarii erau mici copii pe lângă voi :)
Eu inteleg ca la maturitate lumea se schimba si realizeaza ca a gresit cand era copil…si mergem pe ideea mai bine mai tarziu decat niciodata…si nu vreau sa judec. Dar m+am infiorat teribil cand am citit ceea ce ai scris si nu pot sa inteleg cum unii copii sunt asa de cruzi. Si nu gasesc alinare in scuza asta cu „eram copii”. Si altii au fost copii si nu au avut porniri din astea…mi se pare ceva de neinteles…;( Lumea are impresia ca printr-o simpla scuza sterge tot,,,dar bietilor copii care au trecut prin astfel de clipe nu le poti da inapoi inocenta.
Nici eu nu gasesc nici o alinare in scuza asta. Dar ce pot sa mai fac acum?
Sunt de acord cu Alina. Nu te judec, insa cred ca ar fi mai eficient daca ai avea aceasta discutie fata in fata cu baiatul. Ar conta mult mai mult.
Si eu as fi vrut asta. Dar avand in vedere ca am scris in text ca a murit in armata…
Să îți ceri iertare, nu e târziu niciodată. Multă sănătate
Ce clipe!
Si eu in copilarie avem o gasca de nebuni.Tot asa mai era cate unu care se ruga de noi sa-l „primim” .L-am primit.In aceeasi zi am fost cu el „la cirese” in curtea unui vecin care avea unul din ciresi cu ramurile in strada.Era seara ,batea vantul foarte tare.La un moment dat se rupe craca pe care era prietenul nostru nou venit, Victoras.Cade de la 2-3 m direct pe trotuar,noroc de un trecator care a vazut scena.Omul nu sta pe ganduri opreste o masina(cred ca singura care treacea ) .Masina demareaza cu Victoras la spital iar noi indiferenti tot in pom.Trecatorul imi spune sa cobor din copac ca o sa se rupa cu noi cu tot, este un copac batran.Raspunsul meu a venit imediat „Bai smechere ,daca esti smecher vino sus !” .Omul ia un taxi (o dacie 1300 cu niste butelii gigantice deasupra de gaz) .Cateva zile mai tarziu aflu ca amicul nostru a avut o leziune la ficat si fusese operat in noaptea respectiva.Dupa ani si ani (cred ca 10 sau mai mult) eram in liceu prin clasa a XI a ,rebel in cautarea identitatii intr-o carciuma ,pe undeva in Piata Romana ,eram cu un grup de prieteni .La un moment dat un domn ne intreaba daca poate sta la masa noastra ,era localul plin ,am raspuns afirmativ.Acolo se bea doar bere la halba ,rom ,vodka .Berea era o mizerie oricum (dar stiti vorba „e buna ca este!”).Nu era muzica nimic.La un moment dat stimabilul ma fixeaza si ma intreaba direct „Daca il cunosc pe un oarecare Victoras din Piatra Neamt ” .What? Mi-a zis ca desi m-a vazut la fata in copac ,noapte fiind mi-a retinut chipul,tu erai ala „Bai smechere!”.Am ras (mai mult o bucurie.)impreuna nu mi-a venit sa cred.Mi-a povestit in ce context a ajuns el avocat fiind in Piatra Neamt la ora respectiva pe strada respectiva.Un proces si o iubita.Procesul l-a castigat iubita a pierdut-o (am citat).Ne-am mai intalnit ulterior dar la un moment dat nu stiu cand exact am pierdut legatura.Cred ca avea in jur de 52-53 ani cand l-am intalnit in Piata Romana.Dupa acea seara memorabilia mi-am dat seama de fapt ca el era cu adevarat smecher.Avea o cultura si un umor iesit din comun.Tinuta era impecabila.Un model demn de urmat.Cred ca acea indiferenta pe care o avem la varste fragede are si ea un rol de a ne proteja intr-un fel.
Mulțumesc pentru acest comentariu. Cumva m-a făcut să înțeleg că și alții au fost răi când erau mici, iar asta mă ajută să trec peste vină :)
Viața e o listă cu jaloane. Fie că le atingi pe fiecare, fie că treci printre ele într-un slalom gigantic, destinația e aceeași. Tot ce ai făcut în trecut era trecut în foaia ta de parcurs. La fel ca amintirea care te-a făcut să-ți ceri iertare. Și sunt convins că tu, din instinct, ai insuflat copiilor tăi o atitudine corectă față de prietenii lor. Pentru că ai învățat ceva din povestea aia. Iar băiatul fără nume nu doar că te-a iertat, dar și zâmbește acum de acolo de sus!
La noi era amuzant sa radem de un băiat care a rămas fără mama de la vârsta de vreo 7 ani..sunt marcat încă de acele scene de prostie afișate fără nici o jena…îmi e mila de gândirea mea și de copilul prost care am fost!! Cum sa razi de amărâtul copil care a pierdut cel mai de preț dar din viața lui? Mă doare sufletul numai când mă gândesc. ..pedepsit sa fiu pentru cele făcute…deși am avut vreo 6 ani atunci nu conteaza…fapta e prea groaznica :(