Urăsc ce a făcut comunismul din noi, din ţara asta. Urăsc profund că mi-a dat ocazia să simt aşa. Aş putea vorbi zile întregi despre mizeria comunistoidă. În fine…

V-am spus asta pentru că unii s-ar putea să înţelegeţi din ce zic cu Daciada că sunt nostalgic comunist sau ceva rahat de ăsta. Nici pe departe. Nu are cum să fiu nostalgic după mizeria aia! Dar nici nu pot fi într-atât de obtuz încât să nu îmi aduc aminte de nişte chestii bune de tot care se întâmplau atunci şi care au dispărut după căderea comunismului. Una din aceste chestii care mie mi-au plăcut foarte mult este Daciada.

Sigur că era pusă şi ea pe sistem ideeologic, ca să arate cât de sportivă este naţiunea partriei socialiste. Asta nu era frumos, desigur. Dar, dacă reuşim să dăm la o parte politizarea asta (ca să nu zic spălarea de creiere), ce rămânea era o extraordinară platformă pentru sportul de masă. După asta, dacă vreţi, sunt nostalgic, nostalgic rău, chiar.

Sper că Olimpiada Gimnaziilor să împrumute partea bună a Daciadei şi să fie un punct de plecare pentru refacerea unei platforme naţionale, prin care sportul să devină acel plămân esenţial pentru o naţiune. Da, ştiu, sună siropos, dar aşa o simt, aşa o zic. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.