Noi avem în pod nişte comori. Aşezate cu mare grijă în cutii, cutiile aşezate cu mare grijă în nişte cutii mai mari, iar cutiile acestea mari aşezate cu mare grijă într-un colţ, să nu fie la vedere, aşa cum trebuie să procedezi cu orice comoară. O să vină cândva – nu ştim niciodată când… – acel moment în care comorile din pod o să fie descoperite. Şi când o să ne dăm seama, din nou, că viaţa în sine este o comoară extraordinară, dar numai dacă ai cu cine să o împarţi :)

În pod, aşezate cu grijă, avem multe, multe desene ale copiilor noştri. Trei la număr. De vârste diferite, 15, 10 şi 3 ani. Cea mică, Patricia, are cele mai proaspete comori aşezate cu grijă în pod. Cele mai vechi sunt ale lui Alex, de peste 10 ani. Dar toate sunt de nepreţuit pentru noi. Pentru că în fiecare desen păstrat în pod există o parte din sufletul vârstei copiilor noştri din acea perioadă în care au făcut desenele. Iar asta este de nepreţuit :)

Nu i-am întrebat niciodată pe copiii noştri „ce ai desenat?„. Pentru că, vă jur, asta este o jignire. Şi te trimite, ca părinte, în colţul cu „cum de nu înţelege, că doar e clar!” :) Mereu am reacţionat „uoau, ce frumos desen! Cum o cheamă pe…?” şi arătam către un „ceva” de pe foaie. Şi începeau explicaţiile „este un avion, cale zboară pe un nol şi cale melge la bunica„. Sau ceva de genul. Pentru că, realizate la vârste mici, desenele fără povestea spusă chiar de „creator” sunt ceva cu adevărat special :)

I-am lăsat pe copiii noştri să deseneze mereu. Oriunde. Dar un „oriunde” special. Spre exemplu, camera fiecăruia a fost desemnată „câmp de bătălie”. Dar numai acel perimetru, în restul casei nimic. Aşa că fiecare dintre ei, fără excepţie (inclusiv Patricia, la doar 3 ani) a desenat şi colorat pereţii. Şi ce opere de artă! Ce fresce minunate ale inocenţei şi ale vârstei de aur! Ce bucurie pentru sufletul părinţilor, care nu au uitat niciodată că a lăsa copiii să fie copii este cel mai matur lucru pe care un părinte poate să îl facă :)

Copiii pot să îşi dea seama de ce le place, de ce li se potriveşte şi, mai încolo, de ce ar vrea să facă în viaţă doar dacă îi laşi să experimenteze. Cât mai mult pe cât mai multe sisteme, ca să zic aşa. A-i îngrădi cu „vai, dar murdăreşti!” şi cu „pfoai, cât o să mă coste să dau cu lavabilă!” însemnă porţi ferecate straşnic către ceea ce ar putea ei cu adevărat să devină. Şi mai înseamnă ceva: picătură cu picătură ei vor învăţa că „nu” este mai puternic şi mai important decât „da”. Iar asta, din perspectiva adultului care va deveni copilul, este de o tristeţe teribilă…

Am mai spus-o aici şi o să o spun cât de des pot: nu refuzaţi copiilor voştri şansa de a se înţelege cu adevărat ce sunt şi ce pot face. Unii copii au un talent remarcabil la desen. Doar că de multe ori se pierd pentru că nu este cine să vadă acest talent şi să ia măsuri. Mulţi părinţi sunt prea obosiţi, prea „trebuie să se facă doctor!” ca să se uite cu adevărat la talentul copiilor lor.

Aşa că, dragi părinţi, dacă aţi avut acea fărâmă de timp şi de coracon să vă uitaţi cu adevărat la desenele copilului vostru şi dacă aţi simţit că există acel „ceva”, faceţi pasul următor: duceţi copilul la cineva care se pricepe. Va fi tot o joacă pentru el, va desena, va face ce îi place. Dar voi veţi înţelege mult mai bine dacă aceasta este o cale de urmat.

Există multe oportunităţi să faceţi asta. Spre exemplu atelierul de desen organizat de cei de la Academia Motanov. Care m-a inspirat, de altfel, să scriu aceste rânduri. Sunt şi altele, căutaţi-le, găsiţi-lem duceţi-vă copiii acolo. Nu aveţi nimic de pierdut. Doar de câştigat. Mai ales când copilul, cu acea seriozitatea pe care doar ei o pot avea, vă va spune povestea desenului pe care tocmai l-a terminat :)

Foto: Desen pe perete realizat de Mara mea ce minunată, în camera ei :)