Multă lume îmi spune, cu invidie sau cu drag, depinde de caracter: „bre, dar ce mare şmecher eşti tu, câte ai realizat în viaţa asta…„. Cei mai mulţi se referă la ce am făcut în plan profesional – ca să îi zic generic. Ştiţi că nu suport falsa modestie, aşa că le dau dreptate :)) Dar nimic, absolut nimic din ce am făcut în viaţă nu se compara cu familia minunată pe care o am, pe care o ador, pentru care mulţumesc în fiecare secundă a existenţei mele :)

Am trei copii fabuloşi şi o doamnă a sufletului meu pe care câteodată simt că nu o merit… Dar îmi trece repede această stare de vină, căci ştiu în sufletul meu că aşa a trebuit să se întâmple, să am incredibilul noroc să îmi găsesc acea jumătate perfectă, care să mă suporte, să mă înţeleagă şi să mă iubească aşa imperfect cum sunt :)

Sunt un om teribil de norocos. Şi mă bucur de asta în fiecare secundă. Şi mulţumesc destinului în fiecare clipă pentru asta. Uneori mă gândesc că tare aş vrea să fiu o fiinţă religioasă doar pentru asta, pentru a putea mulţumi unei entităţi cereşti pentru bucuria cu care mă binecuvântează în fiecare zi a vremelnicei mele existenţe pe acest pământ…

Învăţ enorm de la copiii mei. Şi de fiecare dată mă minunez de modul fabulos în care ei văd lumea. Şi de fiecare dată mă întristez că noi, ca părinţi, nu reuşim să îi lăsăm mai des să ne fie profesori de viaţă. Căci teribil de multe avem de învăţat de la ei, teribil de multe.

Îmi aduc aminte, în urmă cu un an, lecţia pe care mi-a dat-o Patricia mea cea minunată. Avea cam un an şi jumătate atunci. Eram în curtea unei pensiuni din Bucovina. Patricia a văzut o grămadă de balastru şi s-a dus înspre ea. A început să se joace cu pietricelele. Din acel moment am urmărit-o fascinat cum timp de aproape o oră a inventat mai multe jocuri cu acele pietricele. Le-a luat din grămada mare şi le-a dus într-un alt loc. După care le-a aranjat în mai multe feluri. După care le-a luat din nou şi le-a dus în grămadă. După care le-a luat de unde le-a pus şi le-a dus în altă parte a grămezii. După care a decis că trebuie să fac şi eu cumva parte din joaca ei seriosă şi a început să îmi aducă şi mie pietricele. Şi tot aşa. Timp de aproape o oră.

Ce am învăţat eu din asta? O lecţie fundamentală: atunci când ai de făcut ceva, poţi să o faci în extraordinar de multe feluri, dar numai dacă vrei şi dacă îţi place să faci asta :)

Am scris aceste rânduri nici eu nu ştiu de ce. Nu prea las garda jos în astfel de chestiuni. Nu prea destănui astfel de gânduri. Dar am momente în care simt că aşa trebuie să fac. Iar uneori declanşatorul vine din nici nu  te aştepţi ce parte :)

De data aceasta declanşatorul a fost o serie de clipuri cu copii, peste care am dat în lista mea de siteuri pe care le urmăresc zilnic. Aşa a fost să fie, să le văd pe toate într-un interval foarte mic de timp. Şi am simţit nevoia să le împărtăşesc cu voi. Şi să zic ce am zis mai sus.

Primul clip este despre anumite minciunele pe care unii părinţi le servesc copiilor. Aş fi de o ipocrizie definitivă să spun că nu am făcut şi eu aşa ceva. Doar că am făcut astfel de gesturi extrem de rar. Şi doar la începuturile mele ca părinte. Pentru că de cele mai multe ori apelăm la astfel de strategeme care nu ne fac cinste pentru că nu ştim cum să reacţionăm altfel. În timp am învăţat că adevărul este cea mai bună variantă. De departe cea mai bună variantă. Deşi este greu să te uiţi în ochii piticului tău şi să îi serveşti realitate dură. Dar aşa este cel mai bine. Cel puţin aşa cred eu.

În urmă cu o lună, am decis că Patricia (2 ani jumate) trebuie să renunţe la suzetă. Aşa că am luat toate aceste „obiecte ale muncii” şi le-am aruncat. Bona – dintr-o dragoste teribilă pentru Patri, care de multe ori nu este chiar ceea ce trebuie :) – i-a spus că a mâncat un câine suzeta. Adică a făcut ce face stimabila din clipul de mai jos. Eu am venit acasă mai pe seară şi i-am spus că nu e adevărat, nu i-a mâncat nici un câine suzetele, ci eu i le-am aruncat pentru că acum ea este o fetiţă mare şi fetiţele mari nu mai folosesc suzete. Nu m-a crezut. Chiar s-a supărat pe mine şi a ţinut-o înainte cu câinele hoţoman. Era o modalitate prin care ea îşi făcea curaj să înfrunte lumea fără suzetă, draga de ea :)

Mi se pare extraordinar clipul de mai jos. Pentru că face parte din seria „copiii ne învaţă mai mult decât suntem noi dispuşi să înţelegem„. Uitaţi-vă la fetiţa din film cum trece de la stare de spaimă, prin cea de curiozitate (se ascunde după pătură, dar vrea să şi vadă ce se întâmplă) la cea de bucurie că a reuşit să-şi învingă frica şi că a ieşit la liman, ca să zic aşa. Adorabilă! Aş mai spune doar RESPECT pentru părinţii ei, care au lăsat-o singură pe scaunul din spate, fără să o ţină în braţe şi să o protejeze excesiv, dar au vorbit tot timpul cu ea şi i-au explicat ce se întâmplă. Singurul gest – cei care aveţi copii ştiţi ce zic – de protecţie a fost mâna mamei care o atingea din când în când, ca un fel de dovadă a lui „mami este aici, nu o să ţi se întâmple nimic rău„… :)

Clipul de mai jos mi-a adus aminte de o întâmplare de când Alex al meu (face imediat 15 ani) avea vreo 7 ani. Eram la Cugir, la casa bunicilor soţiei. Mâncam ceva, nu mai ţin minte ce, dar cu ardei iute. Cu ardei foarte iute. Şi toţi adulţii de la masă o băgam pe aia cu „pfoai, ce iute este ardeiul ăsta„. Alex al meu, cu teribilismul splendid al acelei vârste, a dat-o în vitejii gen „ce vă tot plângeţi, ce mare lucru„. I-am întins un ardei şi i-am zis „ia să te văd„. Cei care erau cu noi la masă au înlemnit. Dar nu şi-au adunat curajul să îmi spună nimic, pentru că mă ştiau că sunt un adevărat zbir când vine vorba să îmi explici cum să îmi cresc copiii :D Alex nu a ezitat nici o secundă şi a tras o muşcătură bună. A durat vreo 2 secunde până să se roşească tot şi să înceapă să plângă :)) A fost o lecţie dură despre vitejia degeaba, recunosc. Dar şi acum Alex ţine minte isprava. Şi aplică masiv învăţămintele trase atunci :)

Nu-i aşa că piticii noştri ne pot fi superbi profesori? Doar dacă reuşim, măcar din când în când, să devenim acei elevi silitori în şcoala numită viaţă :)