Ieri am fost în emisiune la Mihai Jurca, pe B1TV. Şi, pentru că breaking news a fost atacul asupra unui ziar german Hamburger Morgenpost, toată discuţia a fost despre subiectul teroriştilor, ca să îi zic generic. Mi-am exprimat poziţia în emisiune, aşa că am zis că e bine să o scriu şi pe blog, după cum puteţi vedea mai jos. Cu nuanţările pe care blogul mi le permite faţă de formatul unei emisiuni tv.

Până acum ceva vreme, nu ratam nici o ocazie de a face mişto de religie. De orice religie, nu eram selectiv. Îmi asumam – cu o mândrie cam cretină, îmi dau seama acum – statutul de ateu, dar de ateu nepracticant (aşa cum a spus Luis Landero) şi luam peste picior pe oricine simţeam că are afinităţi de astea religioase. Până într-o zi. Când un amic, foarte credincios, m-a ascultat cum o dădeam la caterincă şi m-a întrebat care este cel mai sfânt lucru pentru mine, dar nu din perspectivă religioasă, ci de viaţă. „Familia„, i-am răspuns fără să ezit. „Cum te-ai simţi să încep şi eu să fac mişto de familia ta de fiecare dată când ne vedem?„, m-a întrebat el. Am protestat, i-am spus că nu e acelaşi lucru. „Ba da, este acelaşi lucru. Pentru că, pentru mine, religia este familia„, mi-a răspuns el. A fost momentul care m-a schimbat. Şi de atunci nu am mai făcut mişto niciodată de o religie. De nici una.

Amicul meu a reuşit, în câteva cuvinte, să mă facă să privesc lucrurile din perspectiva lui. Iar acest lucru m-a schimbat. Cred cu tărie că asta ar trebui să facem toţi în ceea ce priveşte modul în care ne uităm la oribilele momente la care am asistat zilele trecute. Nu să iertăm, nu să găsim scuze, ci să înţelegem. Căci orice reacţie fără să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat este doar o altă picătură de gaz pe focul acestui război în mijlocul căruia ne aflăm.

Marşul record din Franţa a fost, categoric, o splendidă manifestare a solidarităţii occidentale. Statisticile spun că au participat cam 3,7 milioane de oameni la acest marş. Doar că, aşa cum ne-au demonstrat cei trei terorişti, care au dat peste cap o ţară precum Franţa, mustind de occidentalism (dacă îmi permiteţi expresia), numărul contează doar în condiţii normale, de pace, dacă vreţi. Oricât de emoţionant a fost acest marş – căci a fost, fără doar şi poate – al solidarităţii, este doar o reacţie la ceea ce s-a întâmplat zilele trecute, când nişte oamenii au fost ucişi în acest război al cililizaţiilor. Iar răspunsul la întrebarea „cum ajută acest marş să nu se mai întâmple aşa ceva?” este greu de dat. Dacă nu imposibil.

Oricât de tare mi-a plăcut mesajul pe care l-a transmis acest marş (deşi este un mesaj adresat tot nouă, occidentalilor, pentru că „celorlalţi” nu le pasă de chestii de astea, ba chiar se bucură că au pus atâţia occidentali pe jar, ei înţelegând, de fapt, că e de bine ce au făcut, având în vedere că au stârnit astfel de reacţii), tot am avut un gust amar. Pentru că, printre liderii de stat, care au ţinut să fie prezenţi acolo să se dea ei solidari cu anti-terorismul în virtutea dreptului la liberă exprimare, au fost unii care nu aveau ce cauta acolo. Iar prezenţa lor a fost doar un exemplu de ipocrizie PRistică.

Şi, pentru că vorbim despre ipocrizie, explicaţi-mi, vă rog, de ce avem reglementări, pe sistem occidental, desigur, care ne interzic (cu pedepse) să zicem „negru” în loc de „afroamerican” (sau ce alt termen politically correct o mai fi la modă acum), să zicem „ţigan” în loc de „rrom” sau „%%¤&%#” în loc de „homosexual? De ce libertatea de expresie considerată atât de sfântă în sistemul nostru occidental este ciuntită, luată la pilă fără nici o problemă când vine vorba despre categoriile de mai sus, dar este intangibilă atunci când vorbim despre lururile sfinte ale islamiştilor?

Aş încerca o explicaţie, cu voia dumneavoastră: pentru că afroamericanii, rromii şi homosexualii sunt „de-ai noştri”, adică fac parte din ceea ce generic am putea numi societate occidentală. Şi, pentru că sunt „de-ai noştri”, e ok să încercăm să îi protejăm, chiar dacă asta înseamnă ciuntirea libertăţii de expresie. Şi nu avem nici o problemă cu asta, chiar dacă între noi discutăm că sunt cam aberante unele măsuri. Dar le acceptăm pentru că, din nou zic, ei sunt „de-ai noştri”.

Islamiştii nu sunt „de-ai noştri”, aşa că ni se rupe, nu ne interesează să le protejăm sensibilităţile. Şi activăm masiv şi pe principiile irefutabile faza cu libertatea sfântă de exprimare. În cazul lor nu acceptă, doamne fereşte, să facem nici un rabat de la acest drept fundamental occidental de a zice ce vrem, când vrem, cum vrem despre ceilalalţi, care nu sunt „de-ai noştri”.

În esenţă, aşa cum văd eu lucrurile, conflictul între „noi” şi „ei” se reduce la graniţa pe care trebuie să o trasăm între lucrurile lor sfinte şi lucrurile noastre sfinte. Şi la cum să încercăm să respectăm reciproc această graniţă. Care graniţă încălcată, aşa cum se întâmplă cu orice graniţă, duce la război. Înţelegerea acestor limite este teribil de dificil de realizat, dar fără asta eu nu cred că o să avem pace, înţelegând prin asta că nu vom mai avea morţi occidentali, aşa cum s-a întâmplat acum.

Pentru un occidental, este greu de înţeles de ce teroriştii au fost atât de afectaţi de caricaturile alea încât au decis că cei responsabili pentru ele trebuie să moară. În sistemul de gândire occidental, astfel de oameni sunt dezaxaţi, buni de internat, duşi cu capul. Numai că teroriştii nu au fost aşa, ci raţionali, conştienţi de ce fac, asumându-şi faptul că vor muri făcând asta. Pentru că ei nu gândesc în sistemul nostru occidental, ci în legea lor. Iar legea lor le-a spus că sunt în stare de război cu acei inamici care le-au atins lucrurile sfinte într-un mod nepermis. Şi au acţionat. Mizerabil, criminal, oribil. Dar în logica războiului pe care au considerat că autorii caricaturilor l-au declanşat.

Asta cred că trebuie să înţelegem: suntem în război. Chiar dacă noi, occidentalii, nu putem concepe că pentru „atâta lucru” există oamenii – „ceilalţi” – care să intre în război. Dar uite că se întâmplă. Şi uite că modul occidental de a vedea lumea nu este valabil pentru ceilalţi. E nasol că se întâmplă aşa ceva? Categoric. Dar se întâmplă? Categoric.

Într-un război există cel puţin două părţi. Din perspectiva victimelor răpuse de acest război, nu contează cine l-a început. Nu contează că una din părţi spune „nu, eu nu vreau război, eu nu sunt în război„. Nu contează că una din părţi nu înţelege, nu acceptă, nu îşi asumă acest război. Efectele războiului se văd în ambele părţi. Deci războiul există.

În această logică de război, ceilalţi sunt inamicii. Care trebui răpuşi. Unii au ca arme puşca, alţii cuvântul. Căci sunt arme ambele. În această logică de război, occidentalii trebuie să decidă dacă, în numele libertăţii de expresie care loveşte în ce au ceilalţi mai sfânt, sunt dispuşi să îşi asume riscul să moară. Căci aceasta este logica războiului dus de ceilalţi şi din care, indiferent dacă vrem sau nu, suntem parte beligerantă.

Provocarea imensă pe care Occidentul o are acum este să îi facă pe ceilalţi să iasă din logica de război. Şi nu mă refer aici doar la armatele ţărilor occidentale, ci la cetăţenii acestor ţări. Pentru că eu cred că aici se găseşte rezolvarea. Sau, mă rog, una din rezolvări. În ceea ce fiecare dintre noi, membri mândri ai societăţii occidentale, o să facem de acum înainte. În modul în care vom încerca să îi înţelegem pe ceilalţi şi, mai ales, de trasarea acelei graniţe între lucrurile noastre sfinte şi lucrurile lor sfinte. Iar pe graniţa aceasta să începem să stabilim „ambasadele”. Şi abia atunci o să putem sta la masa discuţiilor cu adevărat.

PS Rânduri scrise în virtutea dreptului la liberă exprimare, pe care îl consider sfânt.