Patricia mea cea minunată (imediat face 3 ani), a intrat în program de „cantonament”. Adică merge la grădiniţă, deci la 6.30 sună deşteptarea! Nu avem probleme cu ea cu trezitul, este „soldat” disciplinat. Iar asta este minunat în timpul săptămânii, dar – după cum vă puteţi lesne închipui – în weekend este cam troznitor, ca să zic aşa, pentru părinţii iubitori care suntem să fim deşteptaţi la 6.30 trecute fix de ceasul interior (şi teribil de disciplinat!) al Patriciei. Dar – vorba românului – ăsta este materialul clientului, cu el defilăm :D

Azi dimineaţă, în sfânta zi de sâmbătă :)), la fel. Patri era up and running la 6.30. Am tras de timp cât am putut (era răcoare afară la ora aia, fireşte), dar pe la 8.00, cum dăduse o juma de rază de soare, am plecat în parc.

În timp ce Patri se juca pe acolo, singură cuc, în parcul gol-goluţ de zici că urmează să se filmeze acolo ceva scenă din Chucky :)), apare o tânără roamnă (maximum 40 de ani). Când mă vede, ezită un pic, dar apoi se aşează pe o bancă, la ceva depărtare de mine. Îşi lasă cele două pungi pe care le aveam în mână pe bancă şi, după câteva momente în care părea că scanează tot parcul, se ridică, se pune pe un leagăn şi începe să se dea. Dar ştiţi cum? Cu o bucurie de aia de rar vezi aşa ceva :)

A stat în leagănul ăla vreo 15 minute. Când s-a oprit, s-a întors către mine şi, cu un aer fâsticit, mi-a spus: „Ştiţi, eu vin cât de des pot aici, dimineaţa, când nu sunt copii şi mă dau pe leagăn. Mă scuzaţi…„. Am dat doar din cap şi am zâmbit. Nu cred că era nevoie de alte vorbe :)

Tânăra doamnă şi-a luat pungile şi a plecat. Iar eu am rămas cu un feeling de ăla că e bine, zău, e bine :)