Englezii îi spun synchronicity. La noi nu ştiu cum i se zice. Mă rog, oficial i se spune sincronicitate. Dar sună atât de sec în română, încât parcă îi scoate orice poezie din feng shui :)) În fine, aţi înţeles voi despre ce este vorba. Hai să dă dau un exemplu. Care mi s-a întâmplat zilele trecute.

Aşa, ca punere în context, fără de care nu aveţi cum să înţelegeţi ce şi cum, fiul meu, Alex, tocmai ce s-a transferat la Liceul Ion Creangă din Bucureşti. Şi, pentru că sunt tot felul de hârtii de făcut, je, în calitate de părinte, trebuia să ajung miercuri la liceu, ca să definitivez dosarul sau ceva. Imediat după ce am băgat la cap că miercuri trebuie să ajung la liceu, primesc invitaţie la o conferinţă de presă despre un sistem de protecţie fonică instalat de Saint Gobain Rigips într-o sală de clasă. Unde: la Liceul Ion Creangă, desigur. Când: miercuri, fireşte :D

Staaaaaaţi, că nu am terminat. Căci, în miercurea cu pricina, am ajuns la locul faptei, amuzat de potriveală şi mă plimbam pe holurile liceului. Şi, brusc, mă opresc şi fac ochii mari: dintr-o poză, cam de când era mai tânăr dar nu mai puţin ferice, îmi rânjea fasolea Make. Mno, cum să se potrivească atâtea? :))

Vă daţi seama că, după atâtea semne ciudate că universul conspiră nuş cum, parcă m-am uitat cu alţi ochi la evenimentul despre care vă raportez mai jos. Acuma, sincer, nu mă întrebaţi dacă aş fi participat în condiţiile în care nu m-ar fi lovit sincronicitatea asta (urât cuvânt…). Aş fi tentat să vă spun că nu, nu aş fi participat. Dar aşa… :)

Aş vrea, înainte de a vă da informaţia oficială, ca să zic aşa, să fim clar lămuriţi asupra unui aspect. Sigur că astfel de sisteme de protecţie fonică par fudulie maximă, dacă este să ne raportăm la modul în care toate guvernele postdecembriste au tratat învăţământul. Adică „bine că nu avem bănci şi nu avem cretă, dar ne interesează de poluarea fonică din clase„. Un argument imparabil, oricum o dai, fireşte.

Dar, căci mereu şi mereu există acest dar, să ştiţi că doar dacă încercăm mereu şi mereu să obţinem acel „un pic mai bine” în orice facem putem merge cu adevărat înainte pe (vorbe mari, dar merg aici) calea progresului şi a devenirii ca naţiune. Căci altfel nu facem altceva decât să adăstăm în balta în care noi, ca popor, le-am permis guvernanţilor să ne ţină.

Hai să v-o spun şi mai direct: atunci când măcar jumătate din sălile de clasă din România o să aibă astfel de sisteme de protecţie fonică şi – foarte important! – nu o să fie o povară financiară grea pentru instituţiiile de învăţământ, abia atunci o să putem spune că doamne, bine ne-am mai mişcat ca naţiune. La suedezi este prin lege prevăzut aşa ceva. La noi râde guvernantul când aude de avioane de astea. Cam asta este diferenţa…

Sigur, ca om care a văzut multe la viaţa lui, ar există o variantă prin care instituţia şcolară să ocolească statul: să găsească finanţatori privaţi pentru astfel de sisteme. Dar aici decizia este la fiecare instituţie în parte. Căci revin la faza cu „bine că nu avem bănci şi nu avem cretă, dar ne interesează de poluarea fonică din clase„…

Aşa, ca idee, diferenţa dintre o sală de clasă clasică şi una cu acest sistem de protecţie este teribilă. Deşi măsurătorile alea pe care le vedeţi mai jos sunt cam tehnice, vă pot spune că se simte masiv diferenţa. Şi că în sala prevăzută cu acest sistem, simplu spus, te înţelegi mai omeneşte cu celălalt :)

Şi o poză ca să vedeţi că într-adevăr am fost la locul faptei :))