Sunt mai mult tatăl copiilor mei decât fiul părinţilor şi nepotul bunicilor

Am eu o teorie. Mă rog, poate teorie e mult spus. Dar înţelegeţi voi ce vreau să zic :) Ideea, pe scurt, este aşa: în esenţă, cei mai mulţi dintre noi suntem nişte ţărani. O spun în sens genealogic, dacă vreţi, de devenire a neamului din care ne tragem, dacă vreţi să fiu un pic mai pretenţios. Şi e bine că e aşa, e chiar foarte bine!

Cei mai mulţi dintre noi suntem la a doua sau la a treia generaţie de – hai să îi zicem aşa, generic – orăşeni. Bunicii şi, în unele cazuri, părinţii noştri au fost ţărani. Muncitori, săraci, care trăgeau de dimineaţa până seara ca să aducă pâine pe masă şi, mai încolo, ca să ne ţină prin cele şcoli, să devenim „oameni”. Abia după mulţi ani aflăm cât de mari au fost sacrificiile pe care ei le-au făcut pentru a ne oferi nouă, generaţiile cărora le-au pus în mâini şi în suflet devenirea neamului, şansa de a fi mai mult decât au fost ei. Nimic nu era mai important pentru bunicii şi pentru părinţii noştri ca noi să mergem mult mai departe decât au putut ei ajunge vreodată.

Avem o responsabilitate imensă faţă de cei dinaintea noastră. Aceea de a duce mai departe misiunea pe care ei ne-au dat-o. De a face tot ce putem pentru ca urmaşii noştri să ajungă şi mai departe decât noi. Este, dacă vreţi, modul prin care onorăm moştenirea înaintaşilor noştri.

Mă iertaţi că folosesc cuvinte de astea de zici că sunt din vremea lui Cuza sau ceva, dar aşa mi-au venit. Poate că e vârsta, nu ştiu. Sau poate că am ajuns în acel moment al existenţei mele în care sunt mai mult tatăl copiilor mei decât fiul părinţilor şi nepotul bunicilor. Nu ştiu. Dar ce ştiu este că simt exact cum vă raportez :)

Îmi aduc aminte de uncheşul Şofron (Codruţa, iartă-mă că îţi aduc o lacrimă în ochi…) din Suciu de Jos, Maramureş, pe unde mi-am petrecut mare parte din copilărie. Când eram mic îmi zicea numai „copchile”, „blăstămatule” (căci făcea multe pozne, mno… :D) şi, când era aşa mai oficial, „Cristi”. Apoi m-am dus la facultate. Şi, prima dată când m-am întors în sat şi m-am întâlnit cu uncheşul Şofron, el s-a uitat cu drag la mine şi mi-a spus ceva ce a fost o lecţie teribilă pentru mine: „bine te-ai întors, domnişorule„. Eram mare. Ajunsesem mare. Ajunsesem exact acolo unde ei m-au vrut mereu: mai departe decât au ajuns ei vreodată. Cred că a fost prima dată când am înţeles cu adevărat că am o mare datorie faţă de oamenii ăştia munciţi, cu palmele crăpate şi cu sufletul mare, din care mă trag şi de care sunt din ce în ce mai mândru.

Am scris rândurile de mai sus pentru că m-a surprins foarte tare reacţie de entuziasm care m-a pleznit când am văzut ştirea despre Festivalul Internațional de Folclor Muzici și Tradiții.

Până acum vreo cinci ani aş fi dat nepăsător din umeri. „Nu am io treabă cu de astea”, aş fi zis. Dar uite că viaţa are un mod de a-ţi spune „bine te-ai întors, domnişorule„, moment în care tot ce poţi să faci este să spui, cu tot dragul „mulţumesc dumitale, uncheşule Şofron” şi să accepţi că, de acum înainte, aşa vei fi :)

mamaliga

Sursa foto: Codruţa Filip

7 comentarii la “Sunt mai mult tatăl copiilor mei decât fiul părinţilor şi nepotul bunicilor

  1. Loredana Pricopie Răspunde

    Pe langa nostalgie si dor de ”acasa”, postarea ta mi-a facut pofta de laptic cu mamaliguta caldaaaaa, asa cum mancam la bunica.
    Cand ajung acasa (aici, in Bucuresti), asta am sa fac prima data. :D

  2. Alin Barna Răspunde

    Exact, pentru acesti oameni simpli dar atat de minunati, „domnisorule” este apelativul care te innobileaza mai mult decat orice distinctie oficiala! :) Fain ai scris!

  3. Ioana Răspunde

    Postarea asta a fost very touching. E tare bine cand cuvintele altora se suprapun perfect peste gandurile tale.

  4. doina Răspunde

    Multumesc Cristi! mi-a revenit dorul de bunicii de la tara, care s-au dus de mult din pacate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sau comentează direct cu contul tău de Facebook: