04.12.2016

Pentru părinți: v-ați lăsa copilul într-o tabără de speologie? Dar în una de scufundări?

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Am trei prunci acasă. Minunați. Desigur :) Oho, câte momente de alea de pus în topul sufletului, am cu ei… Printre ele – și aici cred că mă înțeleg cam toți părinții – au fost după cum urmează: ajungi cu copilul în fața autocarului, el îți spune, pe repede înainte, ”pa” și pleacă cu gura până la urechi în grupul gălăgios și entuziasmat al celorlalți copiii, după un timp (în care nu te-a mai băgat în seamă) urcă în autocar, îți trimite încă un ”pa” scurt și cuprinzător și gata, copilul tău pleacă în prima lui tabără. Autocarul pleacă și tu rămâi acolo, trist, dar bucuros, cu o juma de lacrimă atârnând discret în colțul ochiului, cu sentimentul că ”a crescut mare ăsta micu”… :)

Am pățit de două ori așa ceva, cu cei doi mari ai mei. Vine și rândul Patriciei în vreo 3 ani. Și o să trec iar prin acele clipe. Și prin acele sentimente. Deh, viață de părinte :)

Prima zi trece cel mai greu. Pentru că, firește, copilul se simte extraordinar acolo și are muuuuuult mai importante treburi decât să te sune. Așa că, după ce ai întins mâna înspre telefon de vreo 543 ori și ai renunțat tot de atâtea (”lasă-l în pace, măh, e clar că se simte bine, nu are nevoie de părinți să îl scoată din ritm!”), în sfârșit faci acel apel. ”Da, tatiiiiii”, îl auzi râzând. Întrebi timd ”totul e în regulă, pruncule?”. El zice ”da, e fain aici”. Și te pleznește cu ”pa” numărul 3. Și închide.

Apoi, în toate zilele care au mai rămas din tabără, aștepți să te sune. Să îl auzi. Căci ți-e tare dor de el. Dar o face de puține ori. De mult prea puține ori. Și ești cumva trist că nu îl auzi mai des. Dar înfiorător de mândru că este, încă de mic, pe picioarele lui și că a învățat să se distreze fără părinți lângă el. Sau, mă rog, ăsta este stilul nostru de a ne crește copiii :)

Căci și despre asta este vorba, cred, când ești părinte: să știi să îți lași copilul să fie singur, să se descurce prin forțe proprii (fără să tot o bagi pe aia cu investiția în el). Să îl pregătești pentru acel moment când, deși va rămâne pentru totdeauna pruncul tău, va trebui să se avânte în lume ca să încerce să fie mai mult decât ai fost tu. Iar asta este o luptă cu tine însuți. Pe care trebuie neapărat să o câștigi. Pentru tine. Pentru copilul tău :)

Așa că ia luați de aici provocare: vă simțiți în stare să vă lăsați copilul să meargă într-o tabără de speologie? Dar în una de scufundări? Dacă da, spuneți și celorlalți părinți care citesc aceste rânduri de ce sunteți ok cu o astfel de decizie. Dacă nu, la fel, spuneți-ne de ce nu. Că poate învățăm împreună mai multe :)

PS Scriu de aceste tabere pentru că l-am cunoscut la o cafea pe Andrei Samoil și mi-a plăcut mult feng shuiul său și ce face cu echipa de la Academia 161 :)

Tabara-speologie-1024x400

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Ce poți face la Gura Portiței și cât costă #WeekendDeRomânia

De ce am acceptat invitația Casei de Avocatură Ionescu și Sava de a vorbi studenților la drept despre social media

2 comentarii

  1. izabellab
    joi, 30 iulie 2015, 09:25

    Sa mai creasca un picut si ii trimit. ;)

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  2. Vilma
    joi, 30 iulie 2015, 22:21

    Eu l-as lasa. L-as fi lasat si cand era ceva mai mic (acum are 14 ani). In tabere nu sunt de capul lor: sunt supravegheati si invatati de cei ce au grija de ei acolo.
    Eu am fost in tot felul de tabere si cantonamente, vara si iarna, de cand treceam in clasa a doua si asta m-a ajutat sa fiu responsabila si independenta, sa gasesc solutii (realiste) cand ma aflu in situatii neprevazute, sa-mi asum riscuri calculate. Juliturile din genunchi mi-au priit, va asigur!
    Si copiii au nevoie de aventura, ca si adultii. Iar ca adulti, daca nu vor fi invatat sa fie prudenti si curajosi de mici, vor fi doar niste fricosi mai mari. Sau se vor pune in situatii extrem de periculoase.
    Fiul meu, care pare un zapacit acasa (pentru ca stie ca are cu cine) se descurca grozav in tabere si expeditii. Si de fiecare data pare ca se intoarce acasa cu zambetul pe buze si cativa centimetri in plus (din cauza increderii in sine :)).

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *