Când l-am văzut prima dată în reclamele Dacia Plant, am zâmbit condescendent (termen mai pretenţios pentru pur sângele românesc „prostalău” care am fost). Căci, la cum arăta de… dac, am zis că aşa ceva nu există, e un personaj inventat special să dea bine în poză şi pe film. Apoi l-am cunoscut la ceva eveniment în Bucureşti şi l-am auzit vorbind, sfătos, ardeleneşte, aşezat. Şi iar am zâmbit, dar de data asta cu gândul că „ia la ăsta ce bine şi-o intrat în rol”.

După care a venit tabăra de fotografie de la Roşia Montana. A fost de ajuns vreo două ore de poveşti cu Mugur (despre daci – el, romani – io :D) ca să mă dau bătut şi să recunosc: e real, aşa e el :)) Pare greu de crezut, ştiu, dar ăsta este adevărul. De atunci m-am mai întâlnit de multe ori cu el, chiar am tras o fugă până la „ranchul” lui de lângă Cluj-Napoca. După fiecare întâlnire mă gândeam „dreaqu de simpatic” :))

Astăzi, însă, îl urăsc profund. Pentru că, mă înţelegeţi, oricât de simpatic mi-ar fi Mugur, în momentul în care io stau la birou şi fac strategii, contracte, analize şi alte alea (adică sunt pe sistem de business, da?), cu o vreme pişăcioasă rău afară şi mă pune necuratul să dau clik pe ce a scris Mugur pe blogul lui şi să mor de dor de ducă, apoi cum să nu îl urăsc profund? Cu drag, desigur, că nu poţi altfel cu el :D

Aveţi grijă, vă avertizez! Nu daţi click pe linkul ăla! Repet: nu daţi click pe linkul ăla! Dacă ţineţi la confortul vostru psihic şi coraconistic. Să nu ziceţi că nu v-am avertizat :D