Am un respect deosebit pentru actori. De fapt, ca să fiu mai pe şleau, pentru rolurile pe care actorii ni le oferă. Pentru că, vedeţi voi, am avut ocazia (în special de când cu emisiunea Brandu lu Chinezu) să cunosc mulţi actori şi să stau la bere cu ei, să îi înţeleg mai bine în acele momente în care singurul rol pe care îl joacă este cel de oameni şi atât. Există şi în această breaslă oameni faini şi oameni naşpa. Doar că nu există o relaţie de directă proporţionalitate, ca să zic aşa, între caracterul omului-actor şi performanţa lui pe scenă. Căci am văzut oameni-actori cu caracter naşpa rău, dar care au făcut nişte roluri memorabile. Şi invers.

Dacă ar fi să mă pună cineva să aleg fix între „bucurie” şi „tristeţe” pentru a sintetiza feelingul pe care mi l-au transmis actorii cu care am discutat despre meseria lor, aş alege fără să clipesc „tristeţe”. Cu strângerea de stomac aferentă. Pentru că aproape toţi actorii cu care am discutat mi-au spus că a fi actor în România este o mare povară. Din foarte multe puncte de vedere. În special când vorbim despre partea financiară. Căci degeaba ne emoţionăm şi scăpăm câte o lacrimă atunci când vedem un rol fabulos făcut de un actor, degeaba rânjim fasolea la chestiile distractive care ne sunt servite de pe scenă. Degeaba, zic, dacă imediat după ce am slobozit lacrima sau după ce am rânjit fasolea nu ne interesează că oamenii-actori au de plătit facturi, de ţinut copii prin şcoli, de trăit, în esenţă, aşa cum toţi trăim, adică plătind lucruri. Cu bani. Care bani sunt extrem de puţini în buzunarele actorilor.

Trăim într-o România strâmbă din această perspectivă a respectului pe care noi, ca societate, îl acordăm actorilor. Care respect – pardon my pecuniar French – înseamnă şi să le oferim, în contrapartidă pentru emoţiile pe care ni le livrează, un trai decent. Căci atunci când, ca să trăieşti cât de cât onorabil, trebuie să faci ce face Marius Manole, această văpaie actoricească (zău dacă mi-a venit să îi spun altfel…) care arde teribil jucând în incredibil de multe spectacole şi făcând teribil de multe lucruri şi în afara scenei, ceva parcă nu puşcă aşa cum ar trebui să puşte… Vorbesc de Marius pentru că îl ştiu – cred… – cel mai bine. Dar mai sunt alţi actori care ard la fel. Şi nu e ok, nu e ok deloc…

I-am întrebat pe toţi actorii cu care am povestit de ce fac, totuşi, ce fac? De ce se încăpăţânează să urce pe scenă şi să ne ofere ce ne oferă, deşi noi, ca societate, le oferim atât de puţin în schimb? Răspunsul lor, spus în mai multe modalităţi şi luând mai multe forme, este în esenţă acelaşi: pentru că lumea merită să primească lucruri frumoase, iar noi asta facem, livrăm frumosul. Mă emoţionam de fiecare dată când auzeam asta. Dar mă şi încruntam. Pentru că, zic din nou, această relaţie dintre noi şi ei este total disproporţionată. Pentru că, mereu şi mereu, actorii ies în pierdere.

Ce am zis mai sus este cam întunecat, recunosc. Dar, nu-i aşa, cum altfel am putea aprecia cu adevărat lumina dacă nu în întuneric? Căci există multă lumină în zona asta. Actori care ard exploziv, actori care pâlpâie discret, actori care sunt ca acea lumină de veghe de la căpătâiul multora dintre noi, actori care sunt adevărate faruri în porturile culturii noastre. Toţi ne oferă lumină în această lume întunecată. Iar noi, de cele mai multe ori, luăm această lumină de-a gata şi cam uităm să ne plătim, ca naţie, factura…

Ideo Ideis. Probabil una din cele mai frumoase centrale de lumină (ca să rămân în acelaşi registru). O iniţiativă splendidă ajunsă la a IX-a ediţie. Fabulos! A IX-a ediţie! Au trecut 9 ani de când o mână de nebuni frumoşi au decis că întunericul nu este altceva decât un prilej de a face lumina să strălucească mai tare. Şi au făcut asta an de an, cu o încăpăţânare care ar trebui să fie studiu de caz în această şcoală în care nimeni nu poate cu adevărat să deosebească profesorii de elevi şi premianţii de repetenţi, numită viaţă.

Festivalul Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis din Alexandria este o nebunie care nu înseamnă altceva decât tineri luminoşi care învaţă de la alţii şi care îi învaţă pe alţii că lumina este puternică doar atunci când cineva poate să o vadă şi să o aprecieze. Şi că întunericul poate fi învins doar dacă suntem din ce în ce mai mulţi care credem în lumină.

Au început înscrierile în festival pentru trupele de actori tineri. La finalul perioadei de preselecţie, nouă dintre trupele înscrise vor avea şansa de a-şi prezenta spectacolele de teatru pe scena Casei de Cultură din Alexandria, în faţa altor trupe de tineri actori și a mentorilor Ideo Ideis – Cătălin Ştefănescu, Andi Vasluianu, Medeea Marinescu, Vlad Zamfirescu şi Marius Manole.

Lumină, multă lumină aduce acest festival. Orbitoare de-a dreptul pentru unii dintre semenii noştri. Dar prefer oricând să fiu orbit de lumină, decât să nu văd nimic în întuneric.

Respect!