Îmi place să cred că sunt un om foarte puternic. Care ştie să lupte pentru multe şi care crede în fiecare luptă pe care o dă. În viaţa mea am avut de depăşit multe momente foarte dificile şi am trecut de ele pentru că am strâns din dinţi şi am mers înainte cu încăpăţânare. Pentru că am găsit mereu şi mereu motive să cred că viaţa este frumoasă şi că merită trăită, nu doar bifată.

Sunt un om puternic. Foarte puternic. Dar îngrozitor de slab când văd suferinţa celor din jurul meu. Suferinţa adevărată, cea vecină cu disperarea. Şi devin laş. Căci încerc să ocolesc astfel de întâlniri, încerc să nu mă uit în ochii celor pentru care viitorul înseamnă doar prezentul pe care încearcă din răsputeri să nu îl transforme în trecut.

Se spune că timpul vindecă anumite răni. Nu cred. Le cicatrizează doar. Dar de vindecat nu le vindecă niciodată. În timp, am învăţat că cea mai bună modalitate de a-ţi vindeca nişte răni ale sufletului este să faci bine altora. Nu ştiu de ce se întâmplă asta. Dar ştiu că funcţionează. Poate pentru că, undeva în adâncul nostru, înţelegem că a trăi prin şi pentru ceilalţi este forma supremă de a fiinţa.

A face bine cuiva este o expresie care conţine în sine o infinitate de forme de a se materializa. A zâmbi cuiva, fără nici un motiv, este o formă de a face bine. A oferi cuiva ceva este o altă formă. Dar cea mai frumoasă formă de a face bine cuiva este aceea în care nu aştepţi nimic în schimb. Acţionezi doar. Atât. Şi speri ca gestul tău să conteze.

Nepăsarea este un mare păcat. Nu pentru că îl exersăm ca o formă de protecţie a sufletului nostru care nu ar putea duce atâta suferinţă câtă există în jurul nostru. Ci pentru că, la un moment dat, decidem să facem din nepăsare un mod de a trăi, pentru că alegem să ne trăim singuri viaţa care nu merită trăită decât prin şi pentru ceilalţi.

[Tweet „A nu mai păcătui prin nepăsare este o opţiune, nu o obligaţie.”]

O opţiune pe care unii dintre noi reuşim să o activăm din când în când. Atunci când, din nici noi nu ştim exact ce motive, zidul pe care l-am construit ca să ne apărăm de suferinţa celor din jurul nostru se prăbuşeşte de parcă nu ar fi existat niciodată. Moment în care ridicăm ochii şi ieşim din păcatul nepăsării. Pentru câteva clipe. Şi facem un bine cuiva care are nevoie imensă ca noi, ceilalţi, să înţelegem că viaţa sa devine pentru acele câteva clipe parte din viaţa noastră. După care, parcă speriaţi că ne-am descoperit într-un asemenea hal, ridicăm la loc zidul nepăsării, pe care de cele mai multe ori îl construim şi mai trainic şi mai înalt.

Zidul meu s-a prăbuşit un pic atunci când am văzut povestea lui Rareş. Şi am ştiu că nu pot să nu îmi găsesc curajul de a înţelege suferinţa lui şi a celor din jurul lui. Şi, pentru câteva minute, viaţa lui Rareş a devenit parte din viaţa mea. Doar pentru câteva minute. Căci acum, în timp ce scriu aceste rânduri de final, îmi adun materialele pentru a reface acel zid. Care va fi, o ştiu deja, de două ori mai puternic decât cel după care m-am ascuns până la a vedea povestea lui Rareş. Şi care, o ştiu deja, se va prăbuşi din nou la un moment dat. Curând…

Conturi pentru donații:
PAYPAL: rtdumitrascu@gmail.com

Banca ING, cont: RO54INGB0000999900856546 LEI / SWIFT INGBROBU
Titular de cont: RAZVAN DUMITRASCU

Adresa titular de cont: Bucuresti, Sector 3, Str. Ramnicu Sarat nr. 15

Daca vreti sa luati legatura cu familia:

– telefon :0740.018.731 si 0745.086.138
– e-mail: rtdumitrascu at gmail.com