(Extras din lucrarea de emancipare academică a lui Klausterg vir Frigdig, cu tema „Istoria sunetului şi a muzicii în ultimele 5 cadrane (aproximativ 6 secole, pe format vechi)”, apărută în mandatul prea-emancipatului Holerus al XXIX-lea, demiurg de grad 34. Imediat după apariţia lucrării, Holerus al XXIX-lea a ordonat uciderea muzicii din autor, pe motiv că „nimeni care a cercetat atâta muzică nu are cum să nu fie supus păcatului„)

Vom folosi în rândurile de mai jos termenul de „secol” ca fiind acea perioadă de timp echivalentă cu 1,27 de cadrane temporale prezente. Am decis să folosesc acest termen pentru a plasa mai bine în contextul epocilor analizate curentele muzicale şi sonore. Precizez, de asemenea, că fac referire doar la planeta Terra şi că sunetele concordante de pe orice altă planetă din Plăsmuirea Intergalactică Universală nu fac obiectul analizei. Lăudat fie numele demiurgului de grad 34 Holerus al XXIX-lea.

În perioada cuprinsă între secolele 17 şi 21, am putea descrie muzica drept o formă ciudată de exprimare a oamenilor şi de înţelegere a semenilor prin sunete, caracterizată prin simţul de proprietate asupra sunetelor încastrate (termen vechi, echivalent în zilele noastre cu absorbţia plenară congnitivă – n.a.) pe un suport fizic şi color, care făcea de multe ori obiectul adoraţiei blasmefice unor grupuri mari de oameni, din raţiuni care nouă, fiinţelor emancipate sau în curs de emancipare, ne este greu să le înţelegem. Tocmai de aceea îmi este şi mie greu să explic, să echivalez aceste concepte cu înţelegerea noastră modernă asupra muzicii. În acea perioadă, muzica nu avea caracterul sacrosant şi disciplinator pe care îl are, din fericire, în zilele noastre. Muzică făcea oricine, oricum, în orice condiţii, un adevărat sacrilegiu, o adevărată blasfemie, lăudat fie numele demiurgului de grad 34 Holerus al XXIX-lea.

Începând cu secolul 22, putem observa o atenţie din ce în ce mai mare pe care autorităţile de la acea vreme au început să o aibă faţă de rolul muzicii în viaţa pământenilor. La jumătatea secolului 22 s-a încercat o reglementare uşoară a modului în care se face muzica, cu scopul de a uniformiza accesul publicului doar la muzica ce se cuvenea şi care – în accepţiunea de atunci – avea scopul să contribuie la o conştiinţă civică mai puternică în rândul celor care o ascultau. Însă, din pricini pe care noi, fiinţe emancipate sau în curs de emancipare, nu le putem înţelege, deşi era spre binele lor şi spre binele naţiunii universale (atunci erau mai multe ţări, cu mai multe conduceri, un haos respingător – n.a.), pământenii s-au revoltat într-o asemenea măsură încât s-a ajuns la un adevărat război între populaţii şi autorităţii.

De la conflictul pe teme muzicale s-a ajuns la un conflict planetar, care a durat timp de aproape jumătate de secol, perioadă în care s-a uitat de unde s-a plecat, care a fost cauza iniţială a conflictului, ajungându-se la dispute armate pe teme de sisteme de guvernare (un alt subiect, pe care nu îl voi detalia aici, căci ar fi extrem de mult de explicat dezordinea planetară din acele momente – n.a). Cert este că în acea jumătate de secol au murit peste 380 de milioane de pământeni, iar civilizaţia (nu aşa cum o înţelegem noi, ci aşa cum o înţelegeau ei, mult inferioară stadiului emancipării noastre – n.a.) a ajuns în pragul disoluţiei.

La începutul secolului 22, s-a ridicat dintre toţi cei mulţi conducători ai pământenilor, Holerus I, lăudat fie numele întâi întemeietorului. Care a reuşit să strivească orice tentativă de împotrivire şi, în relativ scurt timp, a supus întreaga planetă sub conducerea sa unică şi luminată. După ce a pacificat toate regiunile, Holerus I, lăudat fie numele întâi întemeietorului, a hotărât să taie rădăcinile răului care a dus la o asemenea distrugere planetară. Aşa că i-a chemat pe Înţelepţii Emancipării (grupaţi atunci în ceea ce ulterior se va numi Consiliul I) şi le-a dat ordin să rezolve odată pentru totdeauna problema muzicii.

După o muncă intensă, înţelepţii din Consiliul I au decis: muzica nu mai trebuie să aparţină nimănui, muzica nu mai trebuie să fie o proprietate. Lui Holerus I, lăudat fie numele întâi întemeietorului, i-a plăcut ce au hotărât Înţelepţii şi a emis Bula lui Holerus I „De Nihil Musica” (înţelesul termenului de „bula” s-a pierdut în negura timpului… – n.a.). Care – citez din documentele oficiale ale vremii – spunea aşa:

„Se interzice a se da nume unei bucăţi muzicale, indiferent de dimensiunea ei sau de stilul în care a fost creată.

Se interzice a se da nume unui muzician sau unui grup de muzicieni.

Se interzice imprimarea (încastrarea, vezi mai sus – n.a) muzicii pe orice suport; muzica este născută în aer şi ca aerul trebuie să rămână.

Oricine poate cânta şi asculta muzică atâta vreme cât respectă cele de mai sus. „

Bula lui Holerus I, lăudat fie numele întâi întemeietorului, a fost cea care a schimbat pentru vecie destinul muzicii şi care a pus bazele istoriei muzicale de atunci până în prezent. Întru fericirea tuturor fiinţelor emancipate şi în curs de emancipare.

Dar cel care va face din muzică ceea ce este şi astăzi a fost Holerus al XIV-lea, în secolul 23. Cu toate că nu a fost un demiurg care să onoreze principiile emancipării, totuşi, decizia sa de a exista doar 43 de bucăţi muzicale noi în decursul unui hinter (aproximativ un an din vechime; un secol avea 100 de ani – n.a.) a fost o adevărată revoluţie, de care beneficiem şi noi, fiinţele emancipate sau în curs de emancipare, astăzi.

Nu este clar de ce Holerus al XIV-lea a decis să fie doar 43 de bucăţi muzicale, nu mai multe, nu mai puţine. Există autori care au făcut legătură cu vârsta sa (avea 43 de hinteri atunci – n.a.). Alţii spun că numărul se referă la faptul că, în acel moment, funcţiona Consiliul 43 al Înţelepţilor Emancipării. Adevărul, însă, nu se ştie. Putem doar specula.

Interesant este, din punctul nostru de vedere, modul în care se selecţionau cele 43 de bucăţi muzicale oficiale. Căci creatori de muzică veneau în faţa Consiliului, toţi îmbrăcaţi în negru şi cu o mască pe faţă şi fără să denumească bucata pe care o cântau (respectând, deci, prevederile Bulei „De Nihil Musica”), iar Consiliul 43 decidea care dintre cele câteva mii de propuneri vor deveni bucăţi muzicale oficiale. Odată decizia luată, se organiza Marele Concert Universal, unde toate cele 43 de bucăţi muzicale declarate oficiale erau cântate de o orchestră de persoane îmbrăcate în negru şi cu măştile pe faţă, doar o singură dată. Concertul se transmitea la nivel planetar şi toată lumea era obligată să se uite şi să asculte.

Din acel moment, doar acele bucăţi muzicale oficiale puteau fi cântate. Iar fiecare muzician care ar fi dorit să le cânte, trebuie să se îmbrace în negru, să aibă o mască pe faţă şi să reproducă exact variantele oficiale. Stricteţea reglementării făcea ca puţini muzicieni să se încumete să cânte. Ceea ce a fost unul din cele mai bune lucruri care s-au putut întâmpla pentru muzică. Deoarece astfel a putut fi controlată şi mai bine pusă să lucreze pentru scopul emancipării.

Au existat la început cazuri de muzicieni care au interpretat altfel bucăţile muzicale oficiale. Istoria ne spune că, la primul astfel de caz, Consiliul 43 a ţinut o întrunire lungă, cu dispute majore pe tema „cum să pedepsim astfel de abateri grave”. Radicalii susţineau uciderea acestor rătăciţi. Moderaţii susţineau pedepse mai blânde. Cei raţionali spuneau că nu e bine să îi scoată din circuitul de producţie, pentru că asta ar însemna un om în minus care să contribuie la bunăstare.

Discuţile păreau să nu se termine. Atunci a intervenit Holerus al XIV-lea. Cu încă o decizie istorică: dacă erai prins asupra faptului, era ucisă muzica din tine. Adică o puteai asculta, dar nu o mai puteai înţelege, nu o mai puteai simţi. Şi totul se făcea cu o simplă operaţie. Care nu scotea păcătosul din circuitul productiv, rezolva şi problema şi se transmitea şi un semnal clar că muzica poate fi ucisă în oameni. O decizie istorică de-a dreptul, de beneficiile căreia ne bucurăm şi în zilele noastre.