Fără titlu

Cauţi un număr în agenda telefonului. Şi dai peste numărul lui. Şi simţi că ţi se strânge stomacul. Şi că retrăieşti exploziv acele bătăi înnebuitoare de inimă din momentul în care l-ai văzut întins în sicriu, sub un văl sub care abia ghiceai bărbatul care a fost cândva. Te uiţi la numele lui şi din nou simţi acel „nu se poate, cum dracu de s-a putut întâmpla aşa ceva…”. Parcă ai vrea să îl suni. Şi să speri din tot sufletul să îţi răspundă, încă o dată. Doar să îi spui toate lucrurile pe care nu ai apucat să le spui. Doar să îi spui că îţi pare rău că nu aţi ieşit mai des la bere „ştii cum e, multă treabă, alergătură, minciuni, măh, mincuni”. Doar să îi spui acele banalităţi pe care le spui de zi tututor şi în care nu mai crezi pentru că s-au tocit prea mult de atâta folosire. Şi să îl saluţi, pe final, cu „hai că ne mai vedem noi”. Adică să spui singurul adevăr care, cândva, se va întâmpla. Iar numărul lui îl laşi în agendă. Pentru că o să ai nevoie să suni pe cineva când ajungi şi tu dincolo. Pentru că şi acolo ai nevoie de prieteni.

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

5 thoughts on “Fără titlu”

  1. eu l-am sters dupa 6 ani. cica e o dovada ca am trecut peste. o prostie, asa vreau eu sa cred. iti aduci aminte in anunite situatii si iti doresti sa fi fost acolo… nu-l uiti, accepti ca nu mai e. a fost prietenul, iubitul, amantul, confidentul meu.
    m-ai atins rau cu postarea asta, dar ma bucur ca ai scris.

    e adevarat ce a zis Nietzsche (cred): tot ceea ce nu te distruge te face mai puternic.

  2. mi-ai amintit de unchiul meu, pe care l-am iubit aproape la fel de mult ca pe tata, dar nu i-am spus-o niciodata.. e dureros, si dupa un an si ceva, inca-l mai visez..

  3. Nu am avut timp să comentez zilele trecute, dar am văzut pe mobil şi această postare… Ce să zic? Că ai dreptate? Ce banal, ce prostie să zic asta… Tu ştii de ce ai scris aceste rânduri… Ştiu, în schimb, că anul acesta, când se coceau cireşele, un bun prieten, de suflet, (aşa cum zici şi tu, un munte de om, aproape de doi metri), a că zut dintr-un cireş înalt, de la şase metri… Verdictul era clar: măduva spinării secţionată, coaste rupte, plămâni perforaţi… A durat o săptămână, şi s-a dus. Ne auzeam zilnic până la nefericitul accident… După înmormântare îmi venea să-l sun… După o săptămână m-a sunat soţia lui, cu telefonul lui… Ce senzaţie… Fără să exagerez, la primele ţârâituri mi s-a părut normal, m-am bucurat…, aşteptam apelul lui.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Top articole din această secțiune

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)