Da, măh, da, sunt cu o grămadă de chestii pe cap! Nu e uşor să te ocupi de toată aventura numită kooperativa.ro şi în acelaşi timp să mai faci şi o emisiune. Bine, astea două chestiuni mari pe lângă principalul motiv şi scop al existenţei mele, adică splendida mea familie cu doamna sufletului meu şi cei trei minunaţi copii. Da, nu mi-e uşor.
Dar, pe de altă parte, nimeni nu mă obligă să fac ce fac, pot oricând să zic stop joc şi să decid să fac altceva. Doar că îmi place. Îmi place teribil de mult ce fac. Uneori mult prea mult…
Aş putea să o bag pe aia cu „vaaaaai, dar nu am timp” and shit. Dar asta este doar o scuză care, de fapt, ne acuză. Nu există să nu ai timp pentru ceva pentru care merită să îţi faci timp. Nu există să nu ai timp pentru ceva care, oricum o dai, te defineşte ca om. Nu există să nu ai timp, în esenţă, pentru a fi tu însuţi.
Aveţi, sunt sigur, şi voi o grămadă de motive şi de scuze şi de alea alea. Şi le aveţi pentru că, nu-i aşa, cel mai bine este să ne scuzăm întâi pe noi înşine, să încercăm să credem în asta şi abia apoi să încercăm să vindem asta celorlalţi.
Vorbesc despre prieteni. Care nu sunt nici atât de aproape de preocupările tale precum familia (numero 1 pentru mine, la distanţe celeste de orice altceva), dar nici atât de departe de preocupările tale precum ultimul algoritm de calcul al laptelui praf. Ei sunt, mereu şi mereu, undeva la mijloc. Adică nici nu intră prea des pe radarul tău (deşi ei sunt prezenţi acolo by default „măh, sunt prietenii mei, ce dreaqu!„), dar nici să îi faci uitaţi nu se face („măh, sunt prietenii mei, ce dreaqu!„). Aşa că lună de lună, an de an, ei stau în acea zonă a no mans landului tău personal. Şi timpul trece. La fel şi amăgirea că ei sunt tot prietenii tăi şi că tu, fireşte, eşti prietenul lor.
De ce facem asta? De ce nu îi sunăm mai des? De ce nu ne întâlnim mai des cu ei? De ce nu profităm de faptul că sunt încă printre noi şi că noi suntem printre ei? De ce reuşim să ne aducem aminte „măh, sunt prietenii mei, ce dreaqu!” doar când viaţa, cu loviturile ei, ni-i aduce în faţa ruşinii noastre că nu am fost prietenii care credeam că suntem sau doar atunci când, brusc şi definitiv, ne dăm seama că ne-am oprit din a mai fi prieteni cu mult timp în urmă?
Prietenia este unul din cele mai frumoase daruri pe care le primim când ne naştem. Este ca o cutie cadou, în interiorul căreia este o altă cutie cadou, iar în interiorul ei o alta şi tot aşa. De multe ori suntem atât de determinaţi să ajungem la ultima cutie, să vedem care este cadoul final, încât uităm să ne bucurăm de bucuria primirii unui cadou, fără să ne intereseze despre ce este vorba. Uităm că cel mai frumos gest de apreciere la adresa celui care ne oferă un cadou nu este „pfoai, bulane, ce mişto cadou mi-ai adus” după ce am sfârtecat cutia cu o voluptate de animal suprem, ci acel zâmbet şi acel „mulţumesc” rostit înainte de a sfârteca cutia cu o voluptate de animal suprem.
Suntem singuri în viaţa asta. Indiferent de câtă dragoste este în jurul nostru şi de cât zgomot reuşim, cei mai mulţi dintre noi, să facem că să nu îi auzim pe alţii strigându-şi singurătatea. Suntem cele mai singure fiinţe din întregul univers. Pentru că ne conştientizăm singurătatea. Şi tocmai de aceea avem nevoie de prietenie. Nu ca să nu mai fim singuri. Ci pentru că singurătatea împărtăşită nu mai este singurătate. Ci viaţă.
Poate că reuşeşti să te opreşti un pic din găsit de scuze şi să încerci să răspunzi la o singură întrebare: ai nevoie de prieteni? Dacă răspunsul este „da”, atunci arată că şi tu le eşti prieten lor, nu doar ei ţie. Iar dacă răspunsul este „nu”, atunci eşti, probabil, mai fericit decât mulţi dintre noi, cei cu „da”. Dar atât de singur…
13 thoughts on “Scurt tratat despre cum să nu îţi laşi prietenii pe planul doi(şpe)”
Dragi prieteni… există tot felul de prietenii, de amiciţii. Prietenii reale, mai nou şi virtuale. E clar că avem nevoie de prieteni, de a relaţiona. De aceea suntem „persoane” şi nu doar simpli indivizi, inşi, care întregim numărul speciei umane. Suntem persoane care avem nevoie de relaţii personale. Eu sunt de acord cu prieteniile acestea din spaţiul net-ululi, dar vreau să accentuez că acestea nu pot substitui niciodată o relaţie personală, directă. Din păcate cunosc mulţi indivizi care şi-au făcut o „familie de prieteni” pe reţelele de socializare, cu care nu ajung să se întâlnească personal, dar care , din păcate şi-au pierdut legătura cu părinţii, cu fraţii, cu vecinii, cu prietena de pe scară, cu foştii colegi cu care bătea mingea pe terenul şcolii… Nu neg nicidecum că nu pot începe prietenii şi pe net. Să respectăm prietenia şi să o păstrăm prin fapte concrete.
Stii cum cred eu ca e cu retelele sociale? E ca in vorba aia cu Dumnezeu iti da, dar nu iti baga in traista. Cine ii pune pe unii sa stea doar pe net si nu se bucure de ciocnitul unei halbe de bere cu prietenii? Cine ii pune pe unii sa se chinuie sa isi faca mii de friends pe net si in realitate sa nu aiba nici un prieten?
Si asta, ca orice, de altfel, in viata, tine de tine, de ce vrei tu sa faci in asta lume. Nu netul e de vina, ci noi, mereu noi.
galul,
în virtual nu există prietenie, cel mult socializare, relaţionare bazată pe interes, pe schimb de informaţii şi, uneori de reciprocităţi. există un drum pe care, o vreme, îl parcurgi împreună. cu toate acestea virtualul poate naşte prietenii. ele apar de fapt la capătul unei strângeri de mână şi al unei recunoaşteri. abia atunci realizezi că, din tot timpul pe care îl petreci tastând ai putea (şi chiar ai reuşit de fapt) să ridici prietenii pe care viaţa nu ţi le-ar fi putut aduce altfel.
chinezule,
eu definesc prietenia ca o formă de iubire, poate cea mai sinceră, cea mai frumoasă şi care implică reciprocitate. avem prieteni pe măsura iubirii pe care o dăruim. şi nu există nu am timp. de fapt el, timpul, nu există, este un pretext, o cuantificare a vremelnicului din noi. prietenia este…. :)
fain, mi-ai adus un zâmbet azi.
In cazul nostru, am simtit pe propria piele diferenta dintre povestit pe net si povestit la bere. Caci, nu-i asa, cum sa nu ne amintim cu placere de plimbarile din Amsterdam? Chiar daca, fireste, rezultatul meciului de trista amintire nu mai este in baza noastra de date :))
or să mai fie beri şi poveşti, cu siguranţă. :)
până la urmă acel amsterdam a avut rezultat foarte bun: o întâlnire cu oameni faini, locuri frumoase, chiar dacă văzute în grabă şi o mare portocalie care ne-a respectat cu toate că eram puţini şi galbeni, purtători de speranţă tricoloră! poate cândva vom avea şi motiv real de speranţă, pe alte stadioane.
mi-am tot promis un drum în bucureşti şi prietenii sunt unul dintre motive…
Cam asta am şi zis. Problema e pentru unii care se pierd în virtual şi rămân la atât. Eu nu condamn virtualul ci îmi pare rău într-un fel pentru unii semeni care ajung sclavi şi nu mai reuşesc să iasă în „real”. Merci pentru răspuns.
Prietenii din online cu care nu te-ai vazut si-n offline exista doar pe jumatate :) Ca sa fie o estimare echilibrata :) Spor!
Asa esti tu optimist mereu. Cum jumatate, mah? Mai stinge si tu farurile un pic… :))
E clar că nu e net-ul de vină. Individul are puterea în mâna sa dacă devine persoană care să se deschidă către cei din jur. Am uitat, felicitări pentru postare. E sensibilă şi realistă.
M-ai uns la coracon cu articolul asta :)
Un prieten adevărat, foarte greu găsești în zilele noastre.
Un prieten adevărat, când îl ai respectă-l și îl vei avea tot timpul lângă tine. Multă sănătate
Un lucru important, după părerea mea, pe care l-ai omis.
Prietenii, ni-i putem alege!
Pe româneşte spus:”Neamurile ţi le dă Dumnezeu, prietenii ţi alegi/ţi faci singur”.