În urmă cu vreo două săptămâni s-a întâmplat o chestiune – aia cu poza cu haterul – din ciclul celor care trebuiau să se întâmple pentru că undeva, sus sau jos, depinde de religie şi de gradul de ateism (sau cum te coafează să denumeşti feng shuiul care te învolbură), soarta ţi se deapănă nu pentru că aşa vrei tu, ci pentru că este singurul lucru pe care ştie ea să îl facă. Şi pentru că în viaţă trebuie să mai fi înţepat de astfel de ascuţişuri ontologice, măcar pentru a înţelege nu că ceilalţi pot să te înţepe, ci că 1. unii numai asta ştiu să facă (eheu, ce viaţă mizeră…) 2. unii numai asta ştiu să facă.

Pe scurt: abia întors din Chişinău, nu citisem de vreo 3 zile nici un blog (abia intrasem pe al meu ca să mai curăţ comentariile pitecantropilor internaţionali de la postarea cu trecerea graniţei), aşa că eram rupt de meandrele concretului 2.0 de pe la noi. Vă spun asta nu cu cinste, fireşte, căci indiferent de cât de bine m-am simţit eu la Chişinău şi de cât de agale m-am dedat la această plăcere, ar fi trebuit să ştiu ce se întâmplă în blogosferă, nu-i aşa? Adică, ce dreaqu, măh, „tu eşti chinezu, nu mă aburi cu de astea că nu ai ştiut”? Yeah, right. Spre deosebire de unii, eu chiar am o viaţă şi mă bucur de ea în mod plenar, dacă îmi permiteţi recursul ermetic (oarecum) la istorie.

No bun, mai multe nu spun. Căci nu am nici cea mai mică intenţie a mă justifica. Nici cea mai mică. Nu am nici o datorie în acest sens. Nici una. În faţa nimănui. Scriu, totuşi, aceste rânduri pentru că – aşa cum mă acuza unii şi cum îmi atrag prieteneşte atenţia alţii (evidamont că pe cei din urmă îi ascult, de primii nici nu îmi pasă) – trebuie, măcar din când în când, să mă uit şi la jumătatea goală a paharului. Care, desigur, nu ar exista dacă nu ar exista jumătatea plină a paharului (ia uite că am găsit calea prin care să vorbesc şi de partea aia plină, #ataaaaaaat!), căci doar prin comparaţia dintre gol şi plin înţelegem golul, aşa cum doar prin comparaţia dintre sus şi jos înţelegem calea de mijloc, cea mai bună dintre toate.

„În ce constă tristeţea ta, totuşi?„, m-aţi putea întreba pe bună dreptate. „În faptul că bloggerii sunt oameni…„, aş putea răspunde (dar doar ca să scap de întrebare şi ca să o las aşa agăţată la modul filosofic de gardul 2.0). Iar dacă mi-aţi cere să explic de la peluză, aşa cum îmi place mie,  v-aş spune că dintre toţi cei aflaţi în cercul de amici şi de cunoştinţe 2.0 şi care s-au arătat revoltaţi/inervaţi/agasaţi/enervaţi/întristaţi/alte aţi de poza cu pricina, doar unul singur m-a întrebat, pe twitter, care a fost faza. Doar unul singur. Ceilalţi au preferat comentari la misto, bârfe de birtul gării, alte alea. În loc, aşa cum firesc mi se pare şi cum, de altfel, procedez şi eu când am ceva de lămurit, să mă întrebe direct. Unul singur a făcut asta. Dintre toţi cei din cercul meu de amici şi de cunoştinţe 2.0.

Mergem mai departe, desigur. Şi voi continua, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, fireşte, să mă uit mai mult, mult mai mult la jumătatea plină a paharului. Şi să relaţionez cu partea bună din oameni, să aleg să nu mă intersectez cu părţile lor rele. Să le privesc, să fiu atent la ele, să ştiu că există, dar să nu relaţionez cu ele, ci doar cu partea bună. Nu de alta, dar – pardon my French – nu îi iau acasă cu mine pe oamenii ăştia, nu îi culc în pat, nu le dau din berea mea. Aşa că, evidamont, îmi permit să aleg ceea ce este mai bine pentru mine, pentru feng shuiul meu. Cui îi place, bine, cui nu, şi mai bine.

Ar mai fi de discutat, pe scurt, căci avem treabă, cu ce feeling am rămas faţă de cei din cercul de amici şi cunoştinţe 2.0 care au preferat bârfăreala în loc să mă întrebe direct. Aveţi răspunsul în paragraful de mai sus. Cu o mică menţiune: dacă înainte ciocneam două beri cu ei, de acum înainte voi ciocni doar una. Şi aia doar când am io chef.