În cei aproape 40 de ani de când hălăduiesc prin ceea ce, în lipsă de altă denumire mai bună, îi spunem viaţă, mi-am frmat nişte filtre prin care – ce altceva aş putea face cu filtrele? – filtrez oamenii cu care mă intersectez într-o măsură mai mare sau mai mică. Şi îi pun pe căprării, în sertare şi, pe cei mai selecţi, în folderele coraconului, de unde îngrozitor de greu mai poţi ieşi, căci îngrozitor de greu ai reuşit să intri acolo :)

Pe lângă multe căprării naşpa cu care lucrez în acest insectar ontologic – pardon my French – , pe care îl consider un tool indispensabil în lumea asta ciudată şi pe alocuri de o strmbătate acerbă, una din cele mai mizere  categorii este cea a oamenilor care simt că li se întoarce stomacul când aud de succesul altuia. O trăsătură de caracrter mizerabilă, din punctul meu de vedere, care face ca respectiva persoană să îmi fie antipatică din secunda doi în care îmi dau seama că este cum este. Căci, după puţinele mele puteri de înţelegere a lumii, atunci când nu reuşeşti să te bucuri că cineva urcă un pic şi depăşeşte anumite niveluri, atunci eşti de o puţinătate sufletească deplorabilă. Şi mi-e o milă imensă de tine…

Scriu aceste rânduri pentru că şi mie mi s-a strâns un pic stomacul când am citit asta. Dar mi s-a strâns de bucurie. Pentru că mă bucur teribil că – îmi dai voie, stimabile, să spun aşa, da? :) – unul dintre ai noştri a reuşit să urce un pic. Şi pentru că ştiu că va urca şi mai mult. Şi deja ştiu că mă voi bucura de fiecare dată :)