Imaginaţi-vă următoarea scenă: suntem în 1990, spre toamnă, un casetofon de maşină paradit, legat la bateria de la maşina părinţilor şi cu o boxă scoasă dintr-un radio cu pick up Pacific de ăla vechi şi legată vai mama ei cu nişte sârme cât de cât să se audă ceva. Nu ştii ce casetă pui. Ştii doar că pe copertă e un tovarăş pletos, cu o chitară în mână şi cu un nume italian. Şi începe. Şi simţi că, în ciuda condiţiilor oribile la care asculţi ce cântă el, te cutremuri tot şi îţi spui înlemnit „aşa ceva nu există„. Şi simţi, din nou, că aceasta este muzica vieţii tale.

Era Joe Satriani cu splendidul album „Flying in a Blue Dream”. Am rămas fanul său de atunci. Am ascultat tot ce a scos, m-am bucurat de fiecare dată, indiferent că era un album „clasic” Satriani sau anumite experiemente. Este, pe scurt, chitaristul meu de suflet.

Aseara, la concertul lui de la Sala Palatului, stăteam ca pe ace până să apară pe scenă. Aveam nişte emoţii teribile. Da, ca un copil care aşteaptă cadoul de la Moş Crăciun sau ceva. Pentru că parcă nu îmi venea să cred că o să îl văd în faţa mea, să îl ascult live pe cel care mi-a încântat coraconul din toamna lui 1990 încoace.

Când a apărut pe scenă, m-am relaxat, însă. Şi m-a luat aşa o simţire de bine şi m-am simţit teribil de împlinit. Şi a început să cânte. Iar în mintea mea parcă auzeam vocea copilului din 1990 spunând „aşa ceva nu există„. Este fabulos ce poate face omul ăsta cu chitara! Ibanezul este parte organică din Joe, nu doar o extensie tehnologică cu care vrăjeşte lumea. Fabulos!

Să vă mai spun că doamna sufletului meu a avut extraordinara ispiraţie să ia biletele în rândul 3, în partea stângă cum te uiţi la scenă, adică exact unde Satriani a stat mare parte din concert? Şi că mă uitam fascinat la magicianul corzilor şi al sunetelor dezlănţuite magistral şi simţeam – ca un arogant nemernic ce sunt – că în anumite momente cântă doar pentru mine, pentru copilul care rămăsese înlemnit în faţa sunetelor ce ieşeau dintr-un casetofon de maşină puşcat?

Da, a cântat şi „Always with Me, Always with You„. Vorba lui Mircea Hodârnău (tare m-am bucurat că ne-am văzut la concert, măi Mircea…), „te-a ascultat Satriani, măh, piesa ta e în playlist, e doişpea„. Da, este piesa mea. Cea mai frumoasă baladă instrumentală din toate timpurile. Pentru mine.