Spun din start că mă enervează, când sunt la o bere cu amici din agenţii de advertising sau cu oameni de marketing, să îi tot aud plângându-se de faptul că lumea nu mai gustă publicitatea şi că e greu şi aşa şi pe dincolo. Eu le bag de fiecare dată textul ăla din titlu şi, cu mici ajustări ce ţin de contextul oral, ca să zic aşa  (cei care aţi fost la bere cu mine ştiţi cât de „motivaţional” pot să fiu…), explicaţiile de mai jos.

Mie îmi plac foarte tare reclamele. Nu toate, fireşte, ar fi culmea. Doar cele care mă izbesc în tâmplă la modul ontologic. Altfel spus, ca să fiu mai pretenţios, îmi place ideea de reclamă, potenţialitatea intrinsecă a unei promisiuni ingenue care bla bla bla.

Suntem fani ai unor reclame. Aşteptăm uneori anumite reclame-eveniment (vezi Super Bowl) cu sufletul la gură (bine, e cam mult spus, dar aţi înţeles ideea). Unele producţii ne afectează la nivel de coracon şi ne şi storc o lacrimă. La altele ne uităm cu o invidie profesională teribilă („mamăăăăă, cum au dat-o ăştia de bine…„). Pe scurt, unele reclame sunt – din punctul nostru, al consumatorului – excelente. Şi ne plac. Unele rău de tot. Alea faine, fireşte. Alea proaste nu.

Sigur că aici intervine discuţia despre „ioi, ce faină-i reclama asta…” (vocea consumatorului) versus „vreau o reclamă care să vândă, nu mă intereeză dacă e faină sau nu!” (vocea brandului). Căci, fireşte, ştim că există reclame de o urâţenie estetică (pfoai, ce combinaţie lingvistică…) profundă, dar care sunt eficiente la greu când vine vorba să vândă produsul. La fel cum sunt reclame superbe din punct de vedere artistic, dar care eşuează lamentabil când vine vorba de aducerea de bani în teşchereaua brandului. Nu intrăm în discuţia asta pentru că este una interminabilă şi parcă şi excede obiectivul acestei postări.

La Digital Publishing and Advertising Day am aflat că, valoarea totală raportată a pieței de publicitate online din România în 2012 este de 98,6 milioane de lei, conform celui mai recent studiu ROADS, realizat de către PwC România și IAB România. Aceste cifre arată o creștere de 7% a pieței locale de publicitate online, comparativ cu anul 2011. Nu e rău, chiar deloc. Mai ales cu criza şi alea alea. Vă spun asta pentru că, dacă este să ducem discuţia un pic pe partea de publicitate digitală, ar fi bine măcar să menţionăm, chiar dacă în treacăt, conceptul de mai jos.

Definiţia Banner Blindness ar fi (mulţumim Wikipedia) cam aşa: a phenomenon in web usability where visitors to a website consciously or subconsciously ignore banner-like information, which can also be called ad blindness. Adică, pe româneşte, cititorul de net s-a săturat atât de tare de bannere încât mintea sa a născocit un mecanism de autoapărare foarte eficient, astfel încât pur şi simplu nu mai vede bannerele alea, le ignoră cu maxim simţ de răspundere le nivel de percepţie. Vorbim despre cei care, desigur, nu au instalate addblockers, adică de ceea ce politicianul tembel şi îndeobşte denumeşte omul simplu.

Evident că în aceste condiţii, găsirea de soluţii creativo-tehnice de către creatorii de bannere (termen generic, fireşte) pentru a atrage, totuşi, atenţia cititorului (nu ochiul, că ăla e atras spre enervare de tot felul de pop upuri şi layovere and shit, deci lipsite total de eficienţă) sunt o mare, mare provocarea. Am folosit termenul „creativo-tehnice” pentru că degeaba este minunat de creativă soluţia din punct de vedere artistic dacă pe parte tehnică îi dă masiv cu virgulă, recte nu o poate vedea nimeni pentru că nu rulează bannerul coresunzător.

Bun, ca să o scurtez: nu contează cât de lung ai părul, ci contează ce şi cum gândeşti. Serios, adică nu contează că eşti pe TV, print sau online, conteză cât de bine pui problema în aşa fel încât să îmi atragi atenţia şi să îmi atingi, măcar tangenţial, feng shuiul. O ştiinţă care, dacă îmi permiteţi, se pupă masiv cu arta. De aceea, fireşte, nu mulţi reuşesc să bifeze căsuţa cu pricina.

Pentru că, în esenţă şi ca să închei rotund postarea, problema nu este publicitatea, ci publicitatea făcută prost.