Am aşteptat cu – nici nu ştiu cum să îi zic… – mega- emoţie/fâsticeala cuvenită în faţa unor asemenea monştri/speranţă că ei nu s-au stricat şi cântă muzică în continuare noul album Deep Purple – Now What (2013). Uite, şi acum, când scriu Deep Purple, mă emoţionez. Şi simt un respect teribil. Pentru că brandul ăsta este atât de bine înfipt în sufletul meu încât, dacă aş crede în reîncarnări şi de astea, cel mai probabil că nici în 17 vieţi succesive nu l-ar putea scoate nimeni din mine. Aşa că, vă daţi seama, am dat play acestei ultime producţii cu mare, mare emoţie. 

Da, ei sunt. Vă mulţumesc, dragilor, că voi sunteţi, neschimbaţi, că nu aţi dat-o în de alea de dă multă lume ca să fie trendy şi cool. Tot voi sunteţi, inconfundabili şi minunaţi! Dar parcă, parcă… Pe măsură ce ascultam piesele şi mă lăsam prins în soundul pe care îl ştiam de ani de zile, parcă ceva îmi dădea cu virgulă…

Ian Gillan nu mai sună ca pe vremuri, când îţi ţineai respiraţia la Sweet Child in Time, dar tot el este, cu vocea sa splendidă, a lui şi doar a lui. Doar că fără să mai transmită zburlirea aia de păr pe tot corpul cu care reuşea să ne lovească pe vremuri.

Roger Glover face exact ce a făcut mereu în această trupă: îi ţine coloana vertebrală dreaptă şi fruntea semeţ ridicată. A fost, este şi va fi mereu un basist excelent, care pare că nu e acolo, dar care este incredibil de important pentru sound.

Ian Paice ţine în spate ritmul trupei cu măiestria pe care i-o cunoaştem deja şi care ne face, indiferent că avem 14 ani sau 77, să ne mişcăm pletele agale pe toba lui cea mare :))

Steve Morse este chitaristul cu o tehnică excelentă, care are câteva bucăţi care, pentru mine, ca mare fan al chitariştilor buni, sunt spuma albumului (vezi mai jos Hell to Pay).

Don Airey ar fi surpriza albumului, din multe puncte de vedere. Pentru că, mă gândesc, a simţit niţică presiune să ia locul în trupă regretatului clăpar Jon Lord. Dar ce face Don pe album este măiestrie curată şi care se pupă de minune cu stilul Deep Purple.

Trupa sună foarte bine. Toţi îşi fac treaba impecabil. E stilul Deep Purple, e soundul Deep Purple, e acea plăcere de a asculta acest monstru. Dar parcă nu are zvâcul ăla pe care l-aş fi aşteptat, acel „ceva” care să îmi încreţească părul de pe ceafă şi să mă facă să scap o lacrimă…

Dar, cine ştie, poate că am îmbătrânit şi eu şi nu mai ştiu asculta cum ascultam muzica pe vremuri :)

PS Presupun că aţi înţeles din ce am zis mai sus că e un album pe care musai, musai trebuie să îi alscultaţi. Eu oricum îl cumpăr şi pe CD, să îl am în colecţie. Cum dracu să nu îl cumpăr!?