Now What. Este clar Deep Purple. Dar nu prea…

Citește cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și, dacă nu îți place, îți dau o bere :D

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Am aşteptat cu – nici nu ştiu cum să îi zic… – mega- emoţie/fâsticeala cuvenită în faţa unor asemenea monştri/speranţă că ei nu s-au stricat şi cântă muzică în continuare noul album Deep Purple – Now What (2013). Uite, şi acum, când scriu Deep Purple, mă emoţionez. Şi simt un respect teribil. Pentru că brandul ăsta este atât de bine înfipt în sufletul meu încât, dacă aş crede în reîncarnări şi de astea, cel mai probabil că nici în 17 vieţi succesive nu l-ar putea scoate nimeni din mine. Aşa că, vă daţi seama, am dat play acestei ultime producţii cu mare, mare emoţie. 

Da, ei sunt. Vă mulţumesc, dragilor, că voi sunteţi, neschimbaţi, că nu aţi dat-o în de alea de dă multă lume ca să fie trendy şi cool. Tot voi sunteţi, inconfundabili şi minunaţi! Dar parcă, parcă… Pe măsură ce ascultam piesele şi mă lăsam prins în soundul pe care îl ştiam de ani de zile, parcă ceva îmi dădea cu virgulă…

Ian Gillan nu mai sună ca pe vremuri, când îţi ţineai respiraţia la Sweet Child in Time, dar tot el este, cu vocea sa splendidă, a lui şi doar a lui. Doar că fără să mai transmită zburlirea aia de păr pe tot corpul cu care reuşea să ne lovească pe vremuri.

Roger Glover face exact ce a făcut mereu în această trupă: îi ţine coloana vertebrală dreaptă şi fruntea semeţ ridicată. A fost, este şi va fi mereu un basist excelent, care pare că nu e acolo, dar care este incredibil de important pentru sound.

Ian Paice ţine în spate ritmul trupei cu măiestria pe care i-o cunoaştem deja şi care ne face, indiferent că avem 14 ani sau 77, să ne mişcăm pletele agale pe toba lui cea mare :))

Steve Morse este chitaristul cu o tehnică excelentă, care are câteva bucăţi care, pentru mine, ca mare fan al chitariştilor buni, sunt spuma albumului (vezi mai jos Hell to Pay).

Don Airey ar fi surpriza albumului, din multe puncte de vedere. Pentru că, mă gândesc, a simţit niţică presiune să ia locul în trupă regretatului clăpar Jon Lord. Dar ce face Don pe album este măiestrie curată şi care se pupă de minune cu stilul Deep Purple.

Trupa sună foarte bine. Toţi îşi fac treaba impecabil. E stilul Deep Purple, e soundul Deep Purple, e acea plăcere de a asculta acest monstru. Dar parcă nu are zvâcul ăla pe care l-aş fi aşteptat, acel „ceva” care să îmi încreţească părul de pe ceafă şi să mă facă să scap o lacrimă…

Dar, cine ştie, poate că am îmbătrânit şi eu şi nu mai ştiu asculta cum ascultam muzica pe vremuri :)

PS Presupun că aţi înţeles din ce am zis mai sus că e un album pe care musai, musai trebuie să îi alscultaţi. Eu oricum îl cumpăr şi pe CD, să îl am în colecţie. Cum dracu să nu îl cumpăr!?

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

2 thoughts on “Now What. Este clar Deep Purple. Dar nu prea…”

  1. Si ma gandesc la toti astia care isi storc creierii incercand sa gaseasca elixirul tineretii; si ma gandesc la toti astia care isi storc creierii incercand sa gaseasca o metoda de calatorie in trecut … nefericitii ! nu asculta Deep Purple …

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)