Later edit: Am anunţat câştigătorul :)
–––––––––-
Imediat o să – ia legaţi-vă centurile de siguranţa lingvistice, că vine o expresie de foioioioi :D – adaug trandafirul no 40 la buchetul vieţii mele :)) Vă spun asta nu pentru a vă auzi cu de alea „tataieee” sau „tânăr pensionar simpatic care eşti”, ci pentru a încerca să vă fac să înţelegeţi că are şi vârsta asta anumite frumuseţi inerente, ca să zic aşa. După cum vă raportez mai jos.
În urmă cu vreo 20 de ani, adică atunci când încă nu împlinisem 20 de ani – puţină matematică de dimineaţa nu te ajută, dar nici nu îţi face rău :D – singurele locuri străine pe care le văzusem până atunci au fost Ucraina şi Ungaria.
În Ucraina, pardon era URSS atunci, am fost într-o tabără de pionieri în regiunea Zakarpatia (parcă aşa se chema…), dar nu m-a impresionat mai deloc. Căci era cam ca la noi. Singurele diferenţe majore pe care le vedeam faţă de noi, cu mintea mea de copil de atunci, era că la ei puteai găsi în magazine foarte multe viniluri cu trupe străine, ceea ce la noi era imposibil, dar şi faptul că găseam peste tot… alune :)) Plus că am făcut cunoştinţă cu hrişca, pe care ne-o serveau dimineaţa, la prânz şi seara, de ne-am săturat de ea ca de mere acre!
În Ungaria am fost imediat după Revoluţie. Dar doar până la Szeged. Mă apucase antrepreoriatul, ca să zic aşa, adică am fost să vând şi eu ce ştiam că vor ungurii de la noi. Am stat vreo 2 zile pe acolo, nu am văzut nimic, nu m-am plimbat, eram la treabă, da? Aveam 14 ani, ce vreţi de la mine, eram setat pe făcut bani? :))
Atât, acestea au fost cele două experienţe cu ţări străine. Apoi, pe măsură ce începeam să aflăm informaţii despre Occidentul ăla rău şi naşpa – aşa ne spălau comuniştii mereu pe creier, oribilă treabă, că ajunsesem chiar să credem… – parcă simţeam că ne roade ceva să mergem şi noi să vedem ce şi cum. Doar că era o mică problemă: ne trebuia viză. Iar asta pentru mine era un deal breaker. Pentru că m-am dus o dată la ambasada Franţei (cred că era prin 1995) cu o prietenă care primise ceva invitaţie la un eveniment şi m-am enervat îngrozitor cum am văzut că ne ţineau ca pe vite ca să ne spună dacă ne fac onoarea să ne lase să le vizităm ţara sau nu.
Aşa că mi-am jurat atunci să nu stau niciodată la cozile alea, să nu mă umilesc, chiar dacă asta ar însemna să nu ies niciodată din ţară. Şi m-am ţinut de cuvânt. Până să devenim membri UE nu am ieşit niciodată din ţară. Niciodată. Dar după aia, recunosc, mi-am cam scos pârleala :D Căci am nişte zeci de oraşe vizitate (am ajuns inclusiv în Buenos Aires sau în Montevideo) şi nişte amintiri formidabile. Şi nu o să mă opresc aici, fireşte. Căci odată ce prinzi gustul pentru călătorit, pentru experimentat oameni noi, mentalităţi noi, nu te mai opreşti, nu ai cum să te opreşti :D
Vă spun toate acestea pe scurt pentru că Eximtur, una dintre cele mai mari agenţii de călătorii din ţară, sărbătoreşte 20 de ani! Cu această ocazie, oricine cumpără un serviciu Eximtur în perioada 15-30 aprilie primeşte automat un voucher de reducere şi un cadou de vacanţă. În plus, până la începerea promoţiei, poţi să suni la Call-center Non-stop *9977 ca să îţi găseşti o vacanţă care să te coafeze. Trust me că e important să povesteşti cu cineva pe teme de astea, te jută mult să iei decizia cea mai bună.
No bun, hai să vă dau şi eu premiu, că aşa este frumos :D Am pentru cel mai bun comentariu un set de vacanţă format dintr-un prosop de plajă şi o pernă de voiaj. Cea sau cel care îmi povesteşte în comentariu cea mai interesantă întâmplare dintr-o excursie sau vacanţă în care au fost până să împlinească 20 de ani primeşte premiul. Am spus „interesantă” pentru că asta înseamnă că poate fi în mult mai multe feluri decât… frumoasă :)) O să fi extrem e subiectiv, desigur, când voi alege, aşa cum stă bine unui blogger. Aştept comentariile voastre până pe 30 aprilie, ora 23.59.
Succes.
14 thoughts on “Care a fost cea mai interesantă călătorie pe care ai făcut-o până să ai 20 de ani?”
Hmmm. Eram pe Muntele Athos. Rămăsesem fără bani de întors acasă dar nu asta era important. Mă împrietenisem cu cine trebuia la Mănăstirea Românească Prodromu – cu călugării bucătari. Eram cu fratele Gavriil într-o grădină și culegeam Oregano. La un moment dat, se aude un vuiet infernal. Copacii încep să se plece la pământ într-o parte sau alta, frunzele uscate se ridicau, cerul părea că se sparge, tot tacâmul CU inima micuță îl întreb pe fratele Gavriil: Ce se întâmplă? Foarte calm, el îmi răspunde făcându-și cruce: Nu te teme, Cristinele, sunt arhanghelii Athosului! Nu vă puteți imagina cum mi s-a electrizat șira spinării. Părul s-a ridicat măciucă și eram pregătit să mă arunc umil la pămând ca să înfrunt minunea. Da, în parfumul acelor locuri, trăind viața de acolo, te aștepți să trăiești revelații la fiecare pas. În timp ce îmi fac sfios cruce, pe deasupra noastră trec cu un zgomot infernal două avioane de vânătoare. Arhanghelii athosului, așa cum îi numeau călugării, erau aceste două avioane de vânătoare de la o bază NATO din apropiere. Habar n-avea fratele Gavriil ce-mi trecuse mie prin cap.
Mah, tu faci misto? Ca te stiu foarte literar, cum ar veni… Si mi-e ca textul de mai sus sa nu fie dintr-un viitor roman… :))
Nici pe departe. Hai sa-ti mai zic una tot de atunci. Dupa cum spuneam, in urma unor calcule gresite si neintelegeri am ajuns pe athos cu vreo 12 euro in buzunar. Carevasazica nu aveam bani nici de drumul inapoi in Thessalonik, la autocar, nu mai vorbesc de intors in romania. Asa ca am cautat sa fac diferite chestii ca sa adun bani de drum. Printre altele, am muncit vreo trei zile la un calugar, parintele Nectarie. Era grec, tine de Marea Lavra, manastire greceasca, dar traia singur la vreo 7 km de manastire. La el am facut de toate. L-am ajutat la fabricarea tamaii, pe care apoi o vindea pe continent. Am spalat o camera plina cu vase, omu nu mai spalase vase de vreo cateva luni, am reparat un perete, am facut curatenie, etc. De toate. Intr-una din zile, ajung de dimineata si ma duce la vreo suta de metri in spatele casei, de unde pornea o poteca ce cobora prin padure pana jos la tarm. Imi da o secera si imi spune ca treaba mea e sa curat poteca de buruieni si sa o largesc, cam de un metru. Ma apuc de treaba. Pe la unu, vine la mine cu apa rece si cafea. Ne asezam sa ne bem cafelele. Eu fumez. Ca sa fac conversatie, il intreb intr-o doara de ce vrea sa largesc asa mult poteca. Imi raspunde candid: ca sa vad din tim serpii. Poftim? Raspund. Sunt serpi aici? Da. Dar numai o specie veni oasa. Vipera cu corn. Cat de periculoasa, intreb? Pai, fara antidot, cam o ora mai traiesti. Deja cafeaua mi se racea, daca intelegi. Si intreb iar: da banuiesc ca aveti antidot, nu? La care el raspunde bland ca la evanghelie: Eh, antidot in ceruri!
Inutil de mentionat ca nuam mai taiat buruieni in ziua aceea. Am preferat sa adun rasina pentru tamaie :)
Mi-au trebuit 25 de ani ca sa ma dezmeticesc si sa prind curas sa ies in afara granitelor Romaniei. Apoi in cativa ani am ajuns in unul din cele mai departate colturi ale lumii, Japonia.
Nu pot sa spun decat atat, aventura abia a inceput.
Deci inainte de 20 de ani nu ai iesit nicaieri din tara??? Dar macar pana la Brasov ai ajuns? :))
La aproape 20 de ani am avut „saptamna de miere” in Atena si tot ce pot sa spun e ca mi s-a parut Pantelimonul nostru :)) Plin de tigani, de arabi, de oameni murdari, mizerie pe jos si … in fiecare dimineata ma trezeam cu gandul ca ma duc sa mai vad niste pietre. Au trecut 6 ani, poate s-a mai schimbat ceva :))
EuroTrip la 18 ani. Printre cele mai faine locaţii din Europa lui 2007, includ aici: Brugge, Bruxelles, Amsterdam, Haga, Viena, Koln, Paris, Versailles, Luxemburg. Au fost mai multe pe parcursul celor câteva săptămâni, dar eu am să vorbesc doar despre una: Disney Land Paris.
Cred că poţi să ai şi 100 de ani, nu ai cum să nu îţi placă Disney Land. Copilul din tine înnebuneşte efectiv numai la gândul că te duci pe teritoriul lui Mickey Mouse şi al celorlalte personaje Disney.
Adolescentul din tine (la vârsta aia eram adolescentă încă :)) e în culmea fericirii: plecat de acasă, fără părinţi, cu bani destui, cu prietenii aproape şi cu poftă de adrenalină. Pentru că sincer rollercoaster-ele sunt bestiale şi nu te poţi sătura de cele 3 parcuri.
Adultul din tine (mă rog, uitându-mă în urmă acum la 24) îşi spune „Aha, mi-am trăit adolescenţa, copilăria, musai să mai merg o dată înainte de a deveni familist(ă)).
Bătrânul din tine îşi zice: „Am ce povesti la nepoţi”. :))
Bun, cea mai tare întâmplare: ne-am trezit o gaşcă de 10 oameni cu noaptea în cap în Paris. Am luat maşina şi la orele dimineţii (un 8:30 poate) eram deja la intrare. Cu un bilet de €50 am avut acces la două dintre cele 3 parcuri de distracţii. La ora 9 intram în primul parc. La 9:30 eram deja la o coadă de 100 de oameni care aşteptau la „mountain rollercoaster”. Adică ăsta: http://i.dailymail.co.uk/i/pix/2011/04/26/article-1380639-0BC6FBD400000578-577_468x349.jpg
Nenorocirea aia de mountain rollercoaster te învârte şi te poartă prin cele mai ciudate trăiri ever. Şi când ţi-e lumea mai dragă şi urli efectiv de frică sau de entuziasm, ţi se face o poză… Şi acolo viaţa ta se sfârşeşte. :)
După care nu te laşi şi te duci la Indiana Jones ca să simţi adrenalina şi inima cum îţi urcă în gât. Şi pentru momentul în care te intoarce cu capul în jos: cele mai lungi secunde din viaţa ta.
Şi după Indiana Jones, restul parcului nu mai are farmec. (the) End. :))
foioioi, pai la data de 1990 cand implineam juna virsta de 17 ierni, deci ma tin scai dupa tine cu 4zeciu’, mergeam in prima mea „iesire” la extern cu pasaportu verde cu poza de puscarie comunista :) si destinatia fu munca la negru in vacanta de vara dintre a 11a si a 12a….m-am ales cu tot ce poate fi mai bun in Austria pentru un teenager aflat la sfarsitul respectivei perioade – babaturi sangerande la ambele maini, infinite dureri ale intregului asa-zis corp aflat in plin avant de dezvoltare; o vizita la Prater, in care nu am avut bani de investit caci partea pecuniara era administrata de unchiul burlac, o vizita la Salburg unde am cunoscut gara si ferestrele de pe corso vazute din afara si nu in ultimul rand un VW POLO made in 1979 pe care aveam sa il conduc prin mila Celui de Sus ca un bashtan ce eram in a 12a in ea zacan toata truda lunilor din vara anului cu pricina:) Deci, prin urmare, indragostindu-ma de ea, Austria, probabil mai mult din cauza lipsei si frustrarii decat din a cunostintelor acumultate, au urmat alte multe vizite care sa compenseze ratarea de la 1990 :)
Am avut norocul să vizitez câteva orașe europene și, frumoase, desigur, și românești. Amintiri sunt cu duiumul, de la plimbările prin ploaie în Anvers, la plimbările nocturne prin Praga și, desigur, momentul schimbării garnizoanei tot acolo. Frumos.
Totuși, despre altceva o să vorbesc, aterizat pentru prima oară pe tărâm german de vârsta a treia, folosind pentru a treia zi limba engleză în afara granițelor, căci în România era deja utilizată, despre asta http://blidaru.net/?attachment_id=13157 și despre România (de bine), totul petrecându-se în Frankfurt, pe malul Main.
Sau să fie momentele din Praga, condimentate cu discuțiile despre țuică (suprinzător, nu despre bere), Dacia și Skoda cu un bulgar cunoscător al României și al limbii noastre, vânzător într-un magazin de suveniruri.
Pe la 18 ani se întâmplau astea…
Nu mă pot lăuda cu amintirile păstrate după voiajuri în nu ştiu ce locuri îndepărtate şi exotice. Când am împlinit 20 de ani, eram în plină eră socialistă şi chiar mă întreb cum de alţii au reuşit să ajungă în ţări care nu făceau parte din Tratatul de la Varşovia.
În fine, toate astea s-au dus.
Aşa că cea mai interesantă călătorie pe care am făcut-o este chiar cea de a ajunge la 20 de ani. Dar lucrurile care s-au întâmplat în primii 20 de ani ai vieţii mele sunt prea personale pentru a interesa pe cineva. Şi zău că a avut şi momente extraordinare. Procesul de maturizare e deosebit pentru fiecare dintre noi, fiindcă viaţa e un roman, nu-i aşa?
Şi dacă, totuşi, mi se cere să povestesc ceva din călătoriile mele propriu-zise, îmi amintesc cu nostalgie de Casacada Urlătoare şi de Peştera Scărişoara, în care a trebuit să mă târăsc pe coate şi genunchi pentru a o străbate şi a ajunge într-un soi de aulă uriaşă plină de stalactite şi stalagmite, primele pe care vedeam…
Avem o ţară super, dar mulţi dintre noi habar n-avem s-o apreciem.
Apai, am fost unul dintre nefericitii care nu au iesit din tara pana la 22 de ani. Prima iesire… Ungaria, in vacanta.
Pana atunci insa, am avut ocazia sa vad toata tara. Putine zona din Romania mi-au scapat din raza vizuala si am avut ocazia sa vad si sa compar zonele din Romania si frumusetile lor. Unele zone au un caracter aparte si o frumusete pe care oricat ai cauta-o in afara tarii, nu o gasesti.
Pe langa Ungaria, am mai fost doar in Anglia, tara pe care am gasit-o destul de civilizata si cu o arhitectura foarte faina (dar in care vantul creaza piramide din oasele tale…). Londra si Nottingham sunt cu siguranta doua orase care merita vizitate pentru istoria lor, dar si pentru caracterul lor economic (Londra).
Oricum, tinand cont ca am vazut mare parte din Romania, planuiesc cateva iesiri in Germania, Olanda, Slovacia, Slovenia, Croatia, Bulgaria si…. SUA (desi stiu ca o sa fie ceva mai greu sa obtin viza).
Cat despre cea mai interesanta vacanta pe care am avut-o vreodata, trebuie sa spun ca o vacanta avut la Capidava (Cernavoda) in 2007 (pe cand aveam 18 ani) a fost cea mai reusita, pentru ca de acolo am venit cu un mare beneficiu: unii dintre cei mai buni prieteni.
Pana la 20 de ani, cea mai interesanta vacanta si excursie (mai corect ar fi experienta) a fost la Lipova. Da, acolo am facut armata si acolo m-a prins ’89. Aveam 19 ani, asa ca nici gand sa fi fost in afara inainte de 20 de ani. La 25 de ani am fost prima data la capitalisti, 3 zile la la Paris si 2 saptamani in total in Franta. Chiar cu 2 saptamani inainte de nunta (ca tot zicea Sabina de luna de miere), cu ocazia unei tabere Connaissance de la France organizata de Alianta Franceza si Institutul Francez. M-a marcat pozitiv acea prima iesire si am mai fost de 2 ori in Franta de atunci.
Decembrie 1995. Eu in clasa a XII-a. Printr-o conjunctura aflu de o excursie pentru tineri organizata in SUA. Cu viza fu simplu, in grup era baiatul lui Halaicu, pe vremea aceea primar al urbei, nici macar nu a trebuit sa ne prezentam la interviu :). Am plecat cam pe 20 decembrie, zbor direct spre NY. Cand sa ne pregatim de aterizare, am aflat ca e furtuna pe JFK. S-a invartit avionul doua ore deasupra orasului, si pana la urma a fost redirectionat catre Boston. La Boston, o ora mai tarziu, nu erau pregatiti sa faca formalitatile de vama. Inca trei ore petrecute intr-un avion care zburase deja 13 ore plus inca trei pierdute penduland intre NY si Boston, si care nu mai avea nici macar un pahar de apa la bord. Anyway, am fost lasati sa debarcam, am fost cazati intr-un hotel peste noapte, si a doua zi ne-am urcat (iar) in avion cu directia NY. La NY am facut curse intre muzee, alergati ca hotii de cai. In a doua zi de vizite, ne-am trezit cu unul din grup plin de bube. Varicela. Profesorii au intepenit, caci asta insemna carantina. Nu va spun ca saracul baiat a fost ostracizat, ascuns total vederii si complet ignorat de toata lumea. L-am mai ajutat eu, insa asta m-a costat si pe mine, caci la trei saptamani am aflat ca eu totusi nu facusem varicela in copilarie. Am facut-o la 18 ani jumate. Dupa NY, ne-am urcat intr-un Grey Hound, cu directia Niagara, Niagara in decembrie, in ziua de Craciun este o feerie. La modul ironic, da? Orasul pustiu, furtuna de zapada, nimic deschis, am haladuit ca homeless-ii pana am ajuns la granita cu Canada. Dupa seara de Craciun petrecuta cu niste fast food, nu zic de care, a doua zi am plecat spre Philadelphia, ulterior spre Washington, si intr-un final inapoi in NY. Povesti mai am despre experienta americana, au fost zece zile incredibil de pline, cu contraste puternice, a fost un soc cultural de neimaginat, mai ales pentru un om „nemaiplimbat”. Am avut parte de patanii peste patanii, nu imi ajunge o zi sa le termin de povestit :) In State am mai fost de doua ori, absolut de fiecare data am avut „surprize” cu zborurile, inclusiv zboruri pierdute (nu din vina mea) sau anulate. Insa merita.
Pingback: Cine ştie cine sunt Arhanghelii Athosului? • Chinezu