Oricât de mult aş vrea ca textul de mai jos să îmi aparţină, nu este aşa. Căci ce o să citiţi, sper eu, cu plăcere este un text care aparţine lui Alex Busuioc. Via atât de inimoasa Ana :)
––––––-
E linişte în sala de la etajul 3 al Centrului Național al Dansului. Freamătul haotic de acum câteva minute a încetat când ne-am aliniat cu toţii pe un rând, privind spre profesoară. Anne Marie Cunningham poartă un tricou pe care scrie: Sharper! Sharper! Sharper!. Îşi plimbă privirea peste noi, cursanţii – unii de vârsta mea, cei mai mulţi părând însă că au mai puţin decât cei 25 de ani ai mei – după care intonează: “Alright, welcome to the crash course workshop in Irish dance, everyone!”
Rânjesc cu gura până la urechi şi-mi vine să urlu de bucurie! Sunt opt ani de când visez să fac asta. În 2000, într-o seară banală de iarnă, am dat la televizor peste “Lord of the Dance”, spectacolul lui Michael Flatley şi nu m-am mai mişcat din faţa ecranului până la final. Atunci mi-am zis hotărât: “Trebuie să dansez şi eu aşa!” Dansul irlandez nu a existat în România până în 2008, când o mână de oameni pasionaţi au reuşit să organizeze nişte workshop-uri în Bucureşti cu Anne Marie Cunningham, instructor ACTRG (certificată de Comisia de Dans Irlandez din Dublin) şi fostă dansatoare în mega-spectacolul de dans irlandez “Riverdance” (fenomenul prin care întreaga lume a aflat de această artă).
Aşadar, iată-mă printre cursanţii de la aceste prime ateliere de dans irlandez, gata să-mi iau zborul mai ceva ca Michael Flatley însuşi. Îmi închipuiam că vom învăţa paşii de bază după care o să începem numaidecât să sărim şi să tropăim ca-n filme. După primele două ore de workshop de-abia îmi mai puteam ridica picioarele pentru a face paşii şi săriturile, toate cu laba piciorului întinsă, ca la balet – en point (carevasăzică asta era faza cu Sharper!…). Anne Marie în timpul ăsta parcă plutea peste podea. După încă 2 ore de-abia îmi mai menţineam poziţia bipedă. A doua zi, m-am trezit cu o febră musculară paralizantă, dar nu m-am dat bătut. Am îndurat cu stoicism şi ziua a doua de curs, învăţând cei mai simpli paşi din dansul irlandez: skips – un fel de pasul ștrengarului, dar cu genunchii drepți, pe vârfuri, iar piciorul care se ridică mai mult trebuie îndoit în spate până-ți atinge fundul; jumps – ca o săritură peste obstacol la 100 de metri garduri, dar cu aceleași articulații întinse și flexarea piciorului din spate până la fese; sevens – pași adăugați, în lateral, și alte asemenea mișcări deloc naturale. Auzeam în sfârşit şi muzica (e un dans, totuşi!), deşi fusese acolo de la început.
Tot atunci am observat că vreo cinci-şase dintre cursanţi păreau că ştiu ce fac. Salturile lor erau stratosferice, păreau să nu obosească şi mulţi dintre paşi le ieşeau perfect. La finalul atelierului am aflat că ei – Sorin, Octavia, Loredana, Mara, Masha,Cristina şi Iuliana – participau deja de aproape un an la workshop-uri ţinute de Anne Marie, cele mai multe în afara ţării ( sediul AMC Dance Academy este la Salzburg), iar peste două luni urmau să deschidă prima şcoală de dans irlandez din ţară. M-am înscris pe listă imediat.
În lunea de după workshop, m-am dus la serviciu şchiopătând şi schimonosindu-mă de durere la fiecare aşezare pe scaun. Într-o companie de online research se stă mult pe scaun…Reacţiile colegilor au variat între îngrijorare şi distracţie.
– “Febră musculară…” le-am explicat.
– “Da’ ce-ai făcut, ai fost la sală?”
– “Nu, la dans irlandez, un workshop de două zile” am îngânat, încercând să pară că nu dau prea mare importanţă faptului.
– “Tu? La dans? Irlandez?” veneau replicile, însoţite de deschiderea accentuată a ochilor şi ridicarea sprâncenelor.
Într-adevăr, rareori mă putea vedea cineva dansând, chiar şi când mergeam în cluburi sau la petreceri cu prietenii. Mai degrabă puteam fi găsit dând din cap în pivniţe întunecoase unde cântau live trupe de Death Metal. Dar e ceva în muzica irlandeză care mă face să mă ridic şi să încep să ţopăi imediat ce o aud.
În septembrie 2008 am început cursurile permanente la Anne Marie Cunningham Dance Academy Bucureşti. Am reluat paşii de bază: skip, jump, sevens în lateral, pe care credeam că-i ştiu deja de la workshop, dar care au nevoie de foarte multe repetiţii pentru a-i putea face într-adevăr corect. Partea cea mai dificilă a fost înţelegerea muzicii. Mă consideram un posesor de oarece ureche muzicală (fusesem totuşi în cor în şcoala generală, şi eram destul de apreciat la karaoke…), însă de aici şi până la a prinde ritmurile şi măsurile (şase optimi, 4/4, 9/11…ce?) diverselor tipuri de dansuri şi a face şi paşii corect pe muzică e cale lungă. Repetam până la epuizare paşii skip-jump-cut-jump-2-3, însoţit de explicaţiile şi corecturile rabdătoare ale Octaviei sau impulsionat de energia molipsitoare a lui Sorin – “Haide, up-up-up! Hai, că puteţi! Sunteţi cei mai tari, avem planuri mari cu voi!”.
Deseori depăşeam 9 seara, ora când ar fi trebuit să se încheie antrenamentul. Într-o astfel de seară târzie de noiembrie o furtună începuse să măture străzile chiar când ne apropiam de finalul lecţiei. Ferestrele înalte ale sălii de sport se zguduiau crâncen iar ploaia cădea torenţial. Aşteptând să se mai domolească tumultul de afară ca să putem pleca, am continuat să repetăm paşii de reel (primul tip de dans pe care-l învaţă un începător). Deodată, s-a făcut beznă în toată clădirea. Singura sursă de lumină din sală era ecranul laptop-ului din care se auzea şi muzica pe care dansam. Am continuat, în cvasi-întuneric, fără a putea descrie senzaţiile pe care le aveam când o secvenţă, o întoarcere sau o săritură ieşea exact aşa cum trebuie şi ne era îngheţată, câteva secunde, pe retină de lumina unui fulger.
***
În martie 2009, Sorin, Octavia şi ceilalţi mai experimentați ţineau deja spectacole de dans la diverse festivaluri şi în Irish pub-uri cu trupa lor “Irish Way. M-au invitat să particip la primul meu spectacol pe 17 Martie, în Piaţa Universităţii, la a doua aniversare în România a zilei Sfântului Patrick, sfântul protector al Irlandei.
“Veteranii” din Irish Way au strecurat un dans cu începătorii printre cele ale trupei şi cu aproximativ o lună înainte de spectacol, am început să învăţăm coregrafia. Urma să fie un dans de grup, pe o melodie de reel. În dansul irlandez sunt două tipuri de dansuri: dansuri în soft shoes (un fel de espadrile moi şi flexibile), care sunt sprintene şi graţioase, şi dansuri în hard shoes (pantofi cu vârfuri şi tocuri create special pentru a rezona puternic când lovesc solul), care dau acel ritm unic, irezistibil, al dansului irlandez. Primele dansuri învăţate sunt întotdeauna cele în soft shoes – reel, light jig, slip jig, single/hop jig – şi doar după ce le stăpâneşti poţi trece la cele pentru hard shoes.
Sorin, coregraful de serviciu, a creat un dans genial pentru noi începătorii, cu tot cu rânduri intersectate de dansatori şi final spectaculos în maniera “Riverdance/ Lord of the Dance” (n.b.: cu toate că orice practicant al dansului irlandez autentic îţi va spune indignat că “Lord of the Dance” e o diluare a tradiţiei irlandeze). După primele două săptămâni, memorasem destul de bine secvenţele, dar tot mai uitam paşi şi nu ne sincronizam bine. Mă gândeam ca o să iasă un dezastru, că nu poţi face un efort de echipă cu nişte oameni pe care nici nu-i cunoşti bine. Au urmat încă două săptămâni de repetat coregrafia până când rămâneam fără suflu şi fără apă în corp pentru a transpira.
Pe 17 martie era frig și cerul era acoperit de nori cenuşii. Ne-am adunat lângă fântâna arteziană de la Arhitectură, unde se ridicase scena, şi ne-am schimbat în costumele “de reprezentaţie”: cămaşă şi pantaloni negri pentru băieţi, rochii special croite pentru ocazie, cu motive celtice verzi, pentru fete. Spectacolul urma să fie început de trupa de muzică irlandeză Shannon, aşa că noi dansatorii n-am avut altceva de făcut decât să aşteptăm, încercând să nu îngheţăm şi privind la numărul din ce în ce mai mare de spectatori care se adunau în faţa scenei.
– De unde vin toţi oamenii ăştia, nu văd şi ei ce vreme e afară? a întrebat careva din grupul noastru de începători.
Probabil am fi preferat într-adevăr să nu ne vadă nimeni dansând; tremuram nu numai de frig, ci şi de frică. Sorin şi-a făcut apariţia prin mulţime, cu un zâmbet imens pe figură şi ne-a strigat aproape sărind deja pe ritmuri de dans:
– “Sunteţi gata să-i faceţi praf?
Un cor de voci îngrijorate a izbucnit:
– “ăăă…nu…chiar…Dacă ne încurcăm? Dacă uităm paşii? Dacă râd de noi”.
Coregraful ne-a tăiat-o zâmbitor şi agitat:
– “Şi ce dacă vă încurcaţi? Toţi dansatorii se mai încurcă uneori. Nu-i nimic, zâmbiţi şi dansaţi mai departe, nu vă opriţi! Publicul? Nu-i daţi atenţie! Pe scenă nu sunteţi decât voi şi muzica. Distraţi-vă, dansaţi! Nu de-asta faceţi dansuri irlandeze?”
Când ne-am urcat pe scenă, golul din stomac dispăruse. Nu mai auzeam şi nici nu mai vedeam spectatorii cu jobene verzi sau părul vopsit portocaliu, nu mai existau decât muzica şi dansul pe care-l învăţasem atât de bine. Mi s-a părut că totul s-a terminat în câteva secunde, nici nu ştiam unde sunt când s-a oprit muzica. Aplauzele publicului m-au liniştit, însă.
***
Câteva luni mai târziu, am participat la Sighişoara Medievală, “conduşi” de Masha şi Iuliana, care erau printre fondatorii Irish Way. Emoţiile dinaintea urcării pe scenă fuseseră înlocuite de o stare de agitaţie plăcută, ca atunci când eşti nerăbdător să te joci cu o jucărie nouă. Am dansat în faţa celui mai numeros public pe care-l avusesem până atunci, dar nici asta şi nici căldura sufocantă a verii nu ne-au împiedicat să avem o prestaţie bună în faţa oamenilor din Piaţa Cetăţii.
Ce n-am ştiut era ca printre spectatori se găseau şi cei din trupa de muzică celtică Briganthya, din Ţara Bascilor, care urmau să fie atracţia principală a ultimei seri a festivalului. După reprezentaţia noastră, ne-am trezit cu manager-ul lor că ne invită să fim acompaniamentul dansant la unul din cântecele lor, în spectacolul ce urma! Nu ne venea să credem – o trupă de renume voia să împartă scena cu noi. N-am stat pe gânduri şi am început să repetăm cu trupa în sala neîncăpătoare de şedinţe a hotelului unde erau cazaţi.
Când Briganthya a urcat pe scenă, uralele spectatorilor au zguduit zidurile cetăţii. S-au lansat pe loc într-o melodie îndrăcită din ţara lor, care a încins spiritele şi mai mult. Credeam că scăpasem de emoţii, dar picioarele îmi tremurau când ne-au prezentat şi chemat pe scenă. Nu mai era la mijloc doar mândria mea, ci şi imaginea lor şi reputaţia organizatorilor festivalului! Am început să mă mişc în cercul de reel, întâi lent, după ritmul acordeonului şi chitarei, apoi din ce în ce mai repede. Razele de lumină ale reflectoarelor dezvăluiau intermitent expresiile de pe figurile colegilor mei – străluceau de bucurie! Auzeam bătăile din palme ale spectatorilor, care se înteţeau pe măsură ce muzica accelera treptat spre o armonie de instrumente şi bătăi ale paşilor noştri. Tot treptat simţeam şi eu că-mi iau zborul. Asta era senzaţia la care jinduisem în toţi acei ani în care visasem la dansul irlandez, ăsta era sentimentul ăla de libertate şi fericire pe care-l vedeam la toţi Irish dancers!
***
În anii următori, Irish Way au depăşit performanţele multor dansatori din străinătate, care beneficiază de alte condiţii decât cele din România. Din păcate, de pe la sfârşitul primăverii lui 2010 eu am ajuns din ce în ce mai rar la cursuri. Timpul parcă s-a comprimat, sub presiunea mai multor factori – disertaţie la Master, sarcini la serviciu, nişte probleme cu articulaţiile (şi nici măcar n-am 60 de ani!) – care împreună au reuşit în final să mă ţină departe de sala de antrenament permanent. Însă tot mai dansez singur prin casă şi ţin legătura cu Sorin, Sînziana, Octavia şi ceilalţi pasionaţi. În ultimii doi ani, au reuşit să susţină înfiinţarea de şcoli de dans irlandez în Bacău şi Miercurea-Ciuc. Au rămas de două ori fără o sală unde să poată ţine cursurile, se confruntă deseori cu problema resurselor materiale, dar mi-au arătat că întotdeauna merită să lupţi pentru visul pe care-l ai. Cum spun irlandezii: We dance tall, up, straight, free and proud. We are Irish dancers in heart, mind, body and soul.
3 thoughts on “Cum m-am apucat de dans irlandez”
Thanks! :)
Eu merci, stimabile! Una din cele mai frumoase scrieri din aceasta Republica. Dau o bere cand ne vedem :D
Vă mulțumesc mult că ne-ați împărtășit povestea! Alex, te înțeleg perfect, pentru că și eu am acest vis, de a dansa dansuri irlandeze :) căutând pe net pantofi de step, am găsit povestea ta. Oare ai putea să-mi dai un hint, unde și de unde să încep? Sunt în Brașov și nu am găsit încă nici un instructor aici. Mă bucur tare că ți-ai împlinit visul! Keep tapping :)