Acum, că veni vorba :D, nu mai ştiu cine mi-a dat InMe – Pride (2012) spre ascultare. Ţin vag minte – ce vreţi, sunt un aproape pensionar 2.o :D – că zicea că vrea să ştie dacă un tătăiţă ca mine mai rezonează la cum cântă băieţii ăştia. Îi raportez celei sau celui care mi-a lansat provocarea (şi care sper să citească ce scriu aici şi să se demaşte :D) că am rezonat. Dar nu până la capăt.

Nu prea ştiu unde, în ce curent muzical sau stil, să încadrez muzica celor de la InMe. Dar, pe de altă parte, niciodată nu mi-a plăcut să bag o trupă sau un muzician într-un sertar pe care să fie lipită o etcichetă, şi ea, de altfel, vremelnică şi arbitrară. Aşa că nu numai că nu am urmărit metamorfoza genurilor din punct de vedere semnatic, ca să zic aşa, dar cred că nici nu am auzit de unele curente cu care defilează lumea acum :))

Despre „Pride” pot să vă spun că mi-a plăcut energia cu care bobinează băieţii. Chiar dacă această energie îi face pe alocuri să dea pe dinafară un pic. În sensul că forţează anumite pasaje care ar fi trebuit lăsate să curgă natural. Anumite scăpări din punct de vedere al muncii de studio, adică suna cam brut din când în când, dar asta punem în cârca producătorului şi a inginerului de sunet.

Per total un album agreabil, chiar dacă nu chiar pe stilul meu. Şi, tocmai de aceea, un pic cam lunguieţ :)

Mai jos cam cum prestează băieţii, ca să vă faceţi o idee.