Am început să mă uit la „Doamna de Fier” (Iron Lady, 2011) pe HBO cu mare interes. Căci, v-am mai spus, îmi plac filmele istorice, chiar dacă vorbim despre istorie contemporană. În plus, aşteptam cu interes să văd cum o joacă Meryl Streep pe Margaret Thatcher. În cele din urmă mi-am dat seama că doar asta este de interes în film, jocul lui Streep. În rest nu m-a impresionat nimic.

Mi-a părut că filmul este doar pentru cei iniţiaţi în ceea ce a însemnat cariera politică şi ascensiunea doamnei Thatcher în viaţa politică britanică şi rolul imens pe care l-a jucat pe scena politică internaţională. Sau pentru cei cărora nu le păsa de asta şi doreau doar un film. Pentru că, din punct de vedere al scenariului, ne aflăm la un fel de limită între cele două categorii, adică ceva de genul „nu le spune totul că oricum unii ştiu iar alţii nu au cum să înţeleagă„.

Se trece foarte uşor peste nişte momente de o intensitate teribilă din biografia doamnei şi, implicit, a Marii Britanii. Probabil că regizorul nu a vrut să facă un film istoric propriu zis, ci să arate frământările interioare ale personajului aflat în postura de a lua nişte decizii monumentale. Din punctul meu de vedere nu a reuşit. La fel cum nu a reuşit nici să scoată istoria din biografie. Pentru că nu avea cum. Viaţa lui Margaret Thatcher este istorie!

Nu m-am putut abţine să nu compar filmul cu Lincoln. Ce diferenţă… Din toate punctele de vedere. Prefer tezismul american fluturând pe piaţa ideilor decât ermetismul britanic înţepenit în a crede că lumea înţelege nu ce spun în realitate, ci ce aş vrea eu să înţeleagă.