Later edit: Uite că Adevărul a preluat ce am scris eu aici.

––––––––

Stimate domnule Pleşu,

Am citit cu teribilă atenţie ce aţi scris despre ideea de a vă face blog. Pentru mine, ca acerb propovăduitor al cuvântului 2.0, doar faptul că vă gândiţi la aşa ceva este o desfătare. Pentru că atunci când Andrei Pleşu aduce în discuţie ideea de a avea un blog se cheamă că blogosfera noastră a mai făcut un pas spre ceea ce trebuie să fie ea cu adevărat: România celor care vorbesc pentru a fi ascultaţi şi ascultă pentru a avea despre ce să vorbească.

Spuneţi dumneavoastră „aparţin, vreau-nu vreau, unei generaţii demodate„. Resping categoric această afirmaţie. Căci asta ar înseamna să ne faceţi demodaţi pe toţi cei care, de ani de zile, vă citim scrierile, vă urmărim atitudinile, vă înjurăm în barbă pentru că aveţi prea multă dreptate pentru cât suntem noi pregătiţi să acceptăm. Faceţi parte dintr-o generaţie demodată numai pentru că cei de la Institutul Naţional de Statistică trebuie să vă bage într-un sertărel conţopist, faceţi parte dintr-o generaţie demodată numai pentru că alţii fac să pară că generaţiile se măsoară în lumânări de stins pe tort nu în prietenii pe care îi strângi în jurul tortului, faceţi parte dintr-o generaţie demodată numai pentru că unii calculează moda după calendar şi nu după vârste. Căci, stimate domn, indiferent ce vă spune calendarul, vârsta dumneavoastră este una de aur, din foarte multe puncte de vedere. Şi, de aceea, nu numai că nu sunteţi demodat, dar sunteţi de un update de-a dreptul feroce. Iar dacă, totuşi, ţineţi la această auto-caracterizare, îmi permit şi eu să mă declar, umil şi spăşit, teribil de mândru component al viitoarei generaţii 2.o demodate!

Mai spuneţi că „socotesc orice eşec al tehnologiilor avansate drept o victorie personală„. Fair enough. Doar că îmi pare că sunteţi un general superb, comandând imperial o şarjă de cavalerie împotriva vântului. Victoria este a dumneavoastră 100%, aţi spulberat vântul la modul devastator. Doar că bătălia nu se ţine aici, iar vântul este duşmanul doar pentru că orice general are nevoie de un duşman pentru a fi general cu adevărat.

„Am ajuns însă la concluzia că nu e sănătos să dai cuvintele pe seama oricui, tot astfel cum nu e sănătos să vinzi la liber revolvere.” Aveţi perfectă dreptate când afirmaţi asta. Doar că, dacă mergem pe comparaţia asta, aş face o nuanţare: cuvintele dumneavoastră au fost mereu şi sunt şi acum precum gloanţele, nu precum revolverele. Depinde înspre cine şi cu ce scop le trageţi. Şi de ce vreţi să o faceţi. Sunteţi, din acest punct de vedere, un trăgător de elită, stimate domn. Iar blogul pe care sper din tot sufletul să scrieţi va fi unul  din cele mai percutante revolvere 2.0.

Mai ziceţi, când vă exprimaţi îndoială despre scrisul pe un blog, că „în mintea mea scrisul e un dans, presupunînd doi parteneri diferiţi. Unul livrează textul, celălalt îl citeşte„. Aveţi, din nou dreptate. Dar nu până la capăt. Căci, în mare, la fel se întâmplă şi în blogosferă. Noţiunea de dans în doi rămâne. Doar că nu vorbim despre un blues (ştiţi stilul, un el şi o ea se strâng în braţe şi dansează fără să le pese de cei din jur), ci despre un cadril. Unul bezmetic, fără îndoială. Unul care nu respectă nici o regulă, cu excepţia aceleia că nu există reguli. Unul în care partenerii nu doar că se schimbă periodic, dar în care fiecare are libertatea de a dansa ce vrea şi de a încerca să îl atragă şi pe celălalt în dansul lui. Iar muzica 2.0, domnule Pleşu, această muzică răvăşitoare şi bulversantă cu care difuzoarele social media dau ritmul acestui cadril bezmetic, ei bine, această muzică face tot dansul.

Da, ştiu, este deja enervant să vă tot dau dreptate. Dar şi când spuneţi „ăsta e, cred, riscul blogurilor: sunt prea la îndemînă” vă dau dreptate. Doar că îmi permit să vă spun că şi aerul este la îndemâna oricui, dar numai avioanele pot zbura. Şi apa este la îndemâna oricui, dar doar ingineriile sofisticate pot genera electricitate din apă. A fi la îndemâna oricui înseamnă că oricine poate crede că este în stare să facă asta. Doar că, în realitate, puţini sunt cei care o fac. Şi extrem de puţini cei care o fac bine.

Dragă Andrei,

Îţi spun aşa pentru că aşa se vorbeşte în blogosferă. Pentru că noi, bloggerii, am decis să vorbim aşa unii cu alţii de când ne-am asumat că a trăi în social media înseamnă nu doar o democratizare excesivă a dreptului de a nu spune nimic, dar şi o aristocratizare subtilă a dreptului de a spune orice.

Hai să îţi spun ceva despre tine: tu ai fost blogger mereu, chiar dacă nu ai acceptat asta niciodată. Căci a fi blogger înseamnă în primul şi în primul rând a contesta regulile după care funcţionează lumea din jurul tău. Dar nu la modul bezmetic, ci argumentat şi cu gândul nu că vrei să distrugi ceva, ci de a construi altceva. Iar tu ai făcut asta toată viaţa. Ai fost mereu blogger pentru că ai experimentat diverse ipostaze. Unele au fost eşecuri, altele au fost triumfuri. Dar ai avut curajul, încăpăţânarea, nervul să experimentezi. Iar pentru asta, cel puţin din partea mea, respect!

Gata, hai că am scris destul. Dar am simţit nevoia să o fac. Închei, deci. Şi aştept cu nerăbdare să vă ce scrii pe blog. Cu mare nerăbdare :)