Puține lucruri sunt de spus despre această peliculă. Zic ”peliculă” pentru că mi-e foarte greu să îi spun ”film”. Și zic ”puține lucruri de spus” pentru că e greu să povestești despre ce este vorba, trebuie văzute scenele acele. Ce pot să spun, totuși, este că acest crâmpei de reality show (iertată-mi fie exprimarea, dar cred că e cea mai bună caracterizare) m-a ținut cu ochii ațintiți asupra ecranului.

Am văzut ”This Is Not a Film” (2011) la TIFF, în ultima zi a Festivalului. Nu m-am așteptat la așa ceva. Adică am crezut că mă duc să văd un film iranian de ăla clasic (mă rog, în condițiile în care m-aș putea referi la un film iranian ca fiind clasic…). Dar am primit mult mai mult. Am primit câteva ore din viața regizorului iranian Jafar Panahi, care era într-un fel de arest la domiciliu până își primea sentința judecătorească pentru vina de a fi făcut (sau de a fi încercat să facă, de fapt, căci l-au săltat cât era la filmări) un film care nu a fost pe placul censurii guvernului. Convorbirile pe care le avea cu soția sa și cu fiul său, care mergeau să îi ducă un cadou mamei sale sau convorbirile cu avocata sa, care îi spunea că nu prea sunt șanse să scape de închisoare, sau convorbirea prin ușă cu ceva vecină care a vrut să îi lase un câine în grijă câteva ore sau dialogul formidabil cu gunoierul din lift sau convorbirea pe care o are cu Mojtaba Mirtahmasb, un coleg regizor, sunt liniile de forță care m-au ținut, plin de respect, în fața ecranului fără să clipesc.

Ideea peliculei este că Jafar, obligat de guvern să nu mai poată face filme, l-a invitat pe prietenul său regizor Mojtaba să îl filmeze acasă la el în timp ce îi explica scenariul viitorului său film (când va fi să fie…). În timp ce îi arăta cum va fi scena aia și scena aia, Jafar se întrerupe brusc, se încruntă și, după câteva secunde, zice: Ce rost are să mai faci un film dacă poți să-l povestești?

Cu acestă zicere vă las și eu să vă gândiți că merită să vedeți acest film. Categoric merită.