Cum am stat 1 oră ca vrăjit la FITS

Spun din start că dansul nu mă atrage din nici un punct de vedere. Nici să mă uit la alții cum dansează, dar nici să mă apuc eu. Adică, evident că la viața mea am participat la țopăieli de ale colective, care nici din avion nu păreau dans, dar alea erau așa de fun :)

Cu toate acestea, am fost la spectacolul Null la trupei Vertigo din Israel, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Sibiu 2012. Mi-e greu să vă explic de ce am rămas cu ochii lipiți de cei de pe secnă timp de o oră. Așa că nici nu o voi face. Dar vă voi spune câteva gânduri despre ce am văzut acolo. Unele fără nici o legătură directă cu spectacolul.

Dansul mi se pare forma de artă gestuală care te incită cel mai mult la a încerca să înțelegi mesajul celor de pe scenă. E o provocare permanentă să înțelegi că gestul este, uneori, mai puternic decât 100 de cuvinte.

În Null există o luptă permanentă dintre alb și negru (fiecare poate să asocieze cu aceste două noțiuni orice vrea, să își creeze propria antiteză), iar această luptă este atât de fascinantă încât la un moment dat simți că nici nu te mai interesează cine câștigă sau cine pierde, atâta vreme cât lupta continuă.

Muzica spectacolului excepțională. Mai ales că (poate mi s-a părut mie, mai știu io?) părea că muzică urmează dansatorii, nu invers, atât de bine era împletită cu ce se întâmpla pe scenă.

Publicul  a răsplătit cu aplauze minute bune performanța celor de la Vertigo. Căci, doamnelor și doamnilor, a fost cu adevărat o performanță :)

Poate îmi spuneți voi, care sunteți mai școliți decât mine, de ce mi-o fi plăcut atât de tare Null.

Foto: Mihaela Ştefănescu | FITS 2012

Un comentariu la “Cum am stat 1 oră ca vrăjit la FITS

  1. ruxa Răspunde

    fiindca ne e mai natural sa percepem, interpretam si intelegem miscarea decat vorbele :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sau comentează direct cu contul tău de Facebook: