LOCAŢIA

Silver Church. Clubul pe care-l consider un fel de casă pentru tot felul de “satane” muzicale, care mai de care mai simpatice şi unde am întrebat deja, mai în glumă, mai în serios, dacă pot să-mi instalez un pat. Problema este că mi s-a şi răspuns: cică din toamnă e posibil să am nevoie şi de un şifonier. Aşa că pregătiţi-vă, Silver Church are gânduri mari în materie de evenimente.

DAEMONICUS

Nişte suedezi care nu m-au dat pe spate. Pot mai mult, dar recitalul lor de la Silver Church a fost la viteză redusă. Au o secţie ritmică bună şi tocmai pe ea mă bazez în ceea ce priveşte viitorul. Dacă va deveni şi mai inventivă, atunci viitoarele materiale au şansa să spună multe. Oricum, chiar şi aşa au reuşit să mai mişte sala, pregătind-o pentru ce avea să vină.

CHRIST AGONY

Trei polonezi tari ca 50 ml de Zubrowka, la care se adaugă paiul unei agresivităţi de care nu credeam că sunt capabili. Li s-a solicitat un bis şi au revenit bucuroşi pe scenă, în plus au adus publicul la punctul la care să înceapă încălzirea pentru partida de pogo. Au terminat în forţă şi, sincer să fiu, îi aştept şi data viitoare cu mare plăcere. Au fost exact ce trebuie să fie înainte de trupa-vedetă, şi trebuie spus că asta nu este uşor. Am văzut destule deschideri slabe, care mai degrabă au plictisit publicul decât să-l capaciteze.

ASPHYX

La început am fost nemulţumit pentru că nu mai terminau probele de sunet. Au durat mult mai mult decât orice alte probe asemănătoare, poate şi pentru că, am înţeles asta mai târziu, şi-au dorit să fie totul perfect. În clipa când au început…au aruncat sala în cap. Nu, nu glumesc. Instantaneu au început partidele de dat brânci, alea de crowd-surfing n-au încetat nici ele să apară, iar lucrurile s-au încins rapid de tot. Publicul a fost grijuliu cu ce se întâmpla pe-acolo, aşa că nu au existat incidente nedorite. Cât despre Asphyx, parcă se dăduseră jos din barca lui Charon, ca să-i demonstreze acestuia că sunt departe de a fi morţi, muzical vorbind. Sunt rapizi, duri, tehnici, agresivi, plini de energie, iar Martin Van Drunen are o voce absolut demenţială după toţi anii în care a servit prin diverse trupe şi proiecte. Alwin Zuur şi Bob Bagchus sunt un fel de ritmic al iadului, iar chitaristul Paul Baayens aleargă după ei, ca să nu iasă ultimul în tot acest line-up dement. “Bătrânii” Asphyx au fost una dintre cele mai în formă trupe pe care am avut prilejul să le văd din noiembrie încoace şi tind să cred că anul ăsta nu sunt multe care să-i poată depăşi deşi se apropie OST Fest, deşi vin şi Slayer. Sunt exact modelul proverbului cu “cine n-are bătrâni, să-şi cumpere” şi sunt sigur că mai au multe de spus, în ciuda faptului că genul muzical pe care-l adoptă nu mai este chiar în zilele lui de glorie. Cu toate acestea, au fost trupa potrivită la locul potrivit pentru o seară care să amintească de anii în care zilele ne erau pigmentate aproape în exclusivitate de asemenea sonorităţi.

Rock on.

BogDan