Mie îmi place foarte mult să merg la Cugir. Pentru că mă duc acasă la bunica doamnei mele, la o casă pe deal în Cindeni (așa îi zice cartierului) și mă relaxez într-un mare fel. Stăm la 10 minute de mers ”pe deal”, de unde ai o panoramă excelentă asupta orașului și unde te rupi de ritmul infernal de care, de altfel, chiar ai vrut să scapi. Iar plimbările pe care le poți face pe jos sau cu bicicleta pe Râul Mare sau pe Râul Mic sunt excepționale. Iar oamenii cu care intru în contact sunt relaxați, cumsecade, la locul lor, o oază binevenită de bun simț. Așa că, repet, îmi place tare mult să merg în Cugir. Și să stau câteva zile. Ca un turist de-al locului, dacă vreți.
M-am gândit de multe ori dacă aș putea locui în Cugir. Și oricât de tare îmi place acest orășel, în condițiile în care vin și stau maximum 2 săptămâni pe an, gândul de a locui aici nici măcar nu intră într-o posibilă ecuație. Pentru că e altă lume. O lume care nu este a mea.
Deși ați putea crede că mă refer când zic asta, în primul rând, la ”utilitățile” pe care un oraș mare ți le aduce, nu e asta. E drept că în Cugir nu ai de nici o culoare oportunitățile de orice culoare pe care le ai într-un oraș mare. Dar pe mine ce mă deranjează cel mai tare (un lucru de care fug mereu și de care, sper din tot sufletul, o să reușesc să fug toată viața) este că multă lume din Cugir trăiește în trecut. Un trecut al unui oraș care pe vremea comunismului mustea de viață, de optimism (mă rog, în limitele epocii…) de încredere în viitor. Și care s-a prăbușit odată cu Revoluția. Căci uzinele de armament și fabrica de mașini de spălat și de mașini de cusut au intrat într-un picaj din care nu și-au revenit niciodată. Și dintr-un oraș bogat și plin de viață a devenit, încet încet, un loc al tristeții și al îngrozitorului sentiment de raportare permanentă la trecut. Care never ever nu a adus ceva bun. Și nici nu o să aducă.
Cugir este unul din acele orașe care au căzut victimă istoriei. Un oraș care a trăit pentru că așa a vrut istoria să trăiască și a murit pentru că aceeași istorie s-a sucit și a decis că e mai bine altfel. Ce s-a întâmplat în Cugir s-a întâmplat și cu multe alte orașe din România. Tristețea maximă nu este că s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Ci că energia vitală a unui oraș de a dacă nu renaște măcar de a încerca să își desenze o altă soartă pare că nu mai există. Nici în Cugir și nici în alte orașe de genul acesta….
Mai jos niște fotografii pe care le-am făcut plimbându-mă aiurea prin Cugir.
[nggallery id=8]
8 thoughts on “Orașele care trăiesc în trecutul viitorului care ar fi putut fi”
Cand se suceste istoria, e datoria oamenilor sa ii tina contra..
Omul sfinteste locul… iar la Cugir (si in alte locuri) se pare ca tocmai OMUL prefera sa traiasca in viitorul trecutului, plangandu-se ca tinerii sunt capsunari sau cine stie ce alte munci fac prin Itaia, Spania, etc…
Un oras aflat la 250 km de Europa, cu oameni calificati in industria mecanica, electromecanica…
Buuun, nu mai facem mitraliere si masini de spalat albalux, hai sa facem cuptoare cu microunde si masini de spalat pentru italieni, nemti, etc. Pe cat ma bucur mult sa vad ca se deschid parcuri industriale in centre „cu traditie” (vezi faimosul centru al electronicii de la Jucu), pe atat ma doare sa vad ca centrele specializate de zeci de ani se inchid…
Vad ca si in marile orase fabrici intregi sunt cumparate, duse in faliment si apoi rase de pe fata pamantului pentru a face loc mallurilor si blocurilor, deci nu ma mira asta in orasele mici. Diferenta majora e ca daca la Brasov, Sibiu, Valcea, Timisoara suprimi 5000 de locui de munca mai merge, daca o faci la Cugir ai ucis orasul…
E ușor să pui o etichetă și apoi să „fugi”. Și nu te scuză faptul că nu te-ai născut și nu ai crescut acolo. :P
Oamenii trăiesc în trecut? Ar fi mai bine să trăiască în viitor? Sau poate cumva oamenii înfruntă doar prezentul fără nici un fel de viitor și singura alinare care le rămâne este trecutul care DA, a fost glorios. De ce vrei să le iei singurul lucru frumos care le-a mai rămas? „Să nu uităm” că, în vremurile de glorie, în Cugir circula cel mai lung tren de navetiști din Europa. :))
Ce vreau să spun este că lucrurile sunt complicate și nu vin niciodată în nuanțe clare de alb sau de negru ci în tonuri de gri. Nu e de ajuns să pui o etichetă și cred că ar fi fost frumos dacă ai fi ascultat niște povești de-ale oamenilor care locuiesc acolo și ni le-ai fi împărtășit. :) Bine, mi-ai dat o idee.
Ce pot să-ți spun eu este că a fost odată un oraș, așezat la poalele munților, care a decis să devină un oraș industrial deși se știa că e „capăt de linie” și că dependența de industrializare era riscantă pentru un viitor precum prezentul pe care-l trăim. Ce alt viitor decât turismul putea avea un oraș așezat la poalele munților cu peisaje superbe, dar fără potențial de „tranzit”? Toată lumea vorbea despre asta după ’89, dar curând s-a observat că industrializarea și rămășițele ei intrau în conflict cu potențialul turistic al orașului.
Sunt de acord cu tine când spui că ceea ce ai văzut în Cugir se vede în multe alte orașe din România. Dar mai exact ce ai văzut? Acea senzație de stătut, de trecut cristalizat în degradare, surprinse de altfel și în fotografii? Nu vedem asta în orice oraș? Cu toate acestea, numai în orașul nostru natal elementele degradării trecutului au o scuză pentru a exista deoarece sunt legate de amintiri, de copilărie și mai ales de ceea ce ne-a făcut să fim ce suntem azi. Dacă acele dovezi ale trecutului ar dispărea din Cugir, aș simți că a dispărut o parte din mine și anume acele amintiri care nu-mi revin niciodată în minte decât atunci când mă întorc acolo, în orașul meu natal. Pentru un om oarecare, fotografiile făcute de tine pot să nu spună nimic special, pentru mine înseamnă să mă surprind că recunosc un loc prin tipul amintirilor pe care mi le evocă: „woah, asta e gara. Așa de mică? Nu era mai mare? Of, ce mică eram.” :D
@Limmonica
Asa este, m-ai prins, eu fug din Cugir mereu. De aia revin in fiecare an. Nu am inteles asta cu scuza ca nu m-am nascut acolo. Ce ai vrut sa spui cu asta, ca nu m-am prins? Cum nu am inteles ce eticheta am pus. Cat despre povestile auzite de la oamenii din Cugir, cum crezi ca am ajuns la concluzia despre care fac vorbire in postare?
Auzi, tu de cate ori pe an ajungi la Cugir? Si cat stai acolo? Si ce eticheta pui dupa ce pleci de acolo?
@dorin
Am tolba plina de povesti ale oamenilor de treaba din Cugir care povestesc doar despre trecut. Caci atunci cand aduci vorba despre prezent se intuneca la fatza si devin rai si agresivi si injura toate guvernele. Iar daca ii intrebi de viitor, zic ca nu le mai ramane altceva de facut decat sa isi trimita copiii si nepoti in alte parti, ca in Cugir nu e rost de stat.
Uite, Limmonica ma cearta ca am simtit asta in povestile cu ei. De parca oamenii aia ar trebui sa simta altceva, ce vrem noi, nu ce simt ei…
Cristi eu nu te cert ci doar îți spun că nu sunt de acord cu tine. Pot, nu? Pot doi oameni să nu aibă aceleași păreri, nu?
În ciuda faptului că spui că ai o tolbă de povestiri, problema este că în articol nu vorbești despre ele ci formulezi o judecată de valoare asupra vieților unor oameni care, după tine, au o vină: „trăiesc în trecut”. Judecata ta este justificată nu prin poveștile pe care le-ai auzit de la oameni ci o justifici tautologic prin faptul că tu fugi mereu de cei care trăiesc în trecut. Cu siguranță nu ești nici primul, nici ultimul și nici unicul. Dar poate că ai putea să înveți de la oamenii din Cugir de ce ei pot trăi în trecut fără să fugă. :D
În plus, prin modul cum ai formulat se deduce imediat că „a trăi în trecut” este rău. Eu ți-aș spune că formulat așa la modul general – depinde de circumstanțe.
Prin etichetă mă refer la certitudinea ta că oamenii din Cugir trăiesc în trecut și mai ales că asta e rău. Ești sigur? Bun. Să presupunem că așa este: oamenii din Cugir trăiesc în trecut. De ce ar fi asta rău pentru acei oameni în acele circumstanțe? Dacă pentru ei e bine? Dacă e modul lor de a gestiona prezentul? Aaa, că tu fugi, asta e altă problemă dar asta nu reflectă realitatea lor ci realitatea ta.
De ce să judeci când tu nu trăiești acolo și nu știi cum e prezentul lor și de ce vor să evadeze din el? Poate că evadarea în trecut este ceea ce le-a mai rămas. De ce să judeci când nu te-ai născut acolo și nu ai crescut acolo? Cam asta e ideea și anume că deși m-am născut și am crescut acolo și da merg cel puțin o dată pe an – de voie de nevoie – nu pun etichete. Nu pot să judec ceva ce iubesc. Ultima dată când am fost pentru chestiuni administrative, am făcut un popas – din graba pe care o aveam – și m-am așezat pe banca din fața blocului în care am crescut. Nu pot să descriu ce am simțit. :)
Bun, nu te cert, după cum am mai zis, ci doar exprim o părere contrară. :) Poate că prin discuția asta ne spui câteva povești de la oamenii din Cugir. Dar nu așa cum le-ai înțeles tu ci cum au povestit ei – pentru că s-ar putea ca tu să înțelegi un lucru și eu cu totul altceva. A, și poate că ne povestești și despre locul tău natal și cum te simți când mergi acolo. Aș citi cu mare drag, cum am citit și articolul de azi și pe care-l apreciez așa cum este subiectiv. Doar că aș vrea o mică îmbunătățire, pe care sper că am explicat-o mai sus. Dacă se poate. Dacă nu, e la fel de bine. :)
Cugirul nu traieste in trecut, prezentul dupa 89 i-a abandonat. Cugirul „supravietuieste” datorita trecutului. Nascut si crescut acolo alta perceptie ai despre acele locuri. Tinerii n-au ales sa plece la cules „poame” ca asa au vrut ei. Atat, alte discutii sunt futile. Raze de schimbare in aceste orase uitate de Romania nu se intrevad intr-un viitor apropiat.
Chinezule, eu sunt de acord cu tine. Ideea mea era ca asa cum acum muuuuuuuuuuuuuult timp OMUL (ala cu putere de decizie) a hotarat industrializarea orasului, in trecutul recent (ultimii 15-20 de ani), acelasi OM (adica puterea de decizie) nu a reusit sa se adapteze la niste realitati sociale, politice si economice. Se pare ca la Jucu, OMUL (acelasi cu putere de decizie) a jucat cartea castigatoare creind zona industriala.
Problema celor din aceste mici orase industrializate „peste noapte” este intr-adevar ca traiesc in trecut. prezentul le-ar spune: „uite cum fac aia la mine la capsunarit in Spania, ce-ar fi sa facem si noi la fel?”, „uite cum fac aia la Jucu, noi suntem chiar asa prosti incat sa nu putem face o zona industriala?”, „uite cum se face in Italia in turism, noi de ce nu am face?”
Repet, Cugirul are competenta oamenilor in domeniul industrial, are niste urme de infrastructura ce-ar putea fi revitalizate; daca nu mai vor industrie, fiind la „capat de linie” o solutie ar fi agricultura, plante medicinale, etc (avand in vedere poluarea relativ redusa); turismul ar putea fi o solutie… fonduri europene exista, strategii de dezvoltare se pot face, cu conditia ca OMUL SA TRAIASCA IN PREZENT…
Uite, doar citind articolul si comentariile eu am doua idei de afacere in zona, care ar da de lucru la vreo 200 de persoane. Nu e mult, dar poate fi un inceput. Din pacate eu nu am fondurile necesare si nu imi fac ideile cadou.
Iar OMUL (cu putere de decizie este ales de catre OMUL de pe strada, cel care traieste in trecut, fiindca se refugiaza de prezent…