21.07.2008
Avem atâtea locuri minunate în ţara asta a noastră, pe care o iubim şi o urâm cu egală nepăsare, pe care o scuipăm şi o sărutăm în cantităţi perfect echivalente, pe care o uităm şi de care ne reamintim într-o complementaritate înduioşătoare. Dar plăcerea de a vedea aceste locuri este egalată neîntrecut de scârba, jena şi plictisul pe care îl simţi în acele momente de un patetism înălţător când te deplasezi între o frumuseţe şi alta pe redundantele drumuri ale patriei mumă. Mai ales când eşti martor la înălţătoarele momente ale PETurilor multicolore şi, uneori, chiar tricolore, ale pachetelor goale de ţigări, o banalitate deja, şi ale unor flegme compostatoare lansate cu migală devastatoare de către compatrioţii din maşinile care stau aliniate precum astrele duhnind a complezenţă la semafoarele care împânzesc organic deja ţara asta frumoasă.
În weekend am executat cam aşa: Cugir, Geoagiu Băi, Cetatea Câlnic, Transfăgărăşanul cu toate minunăţiile de acolo. Locuri superbe, incalculabile. De o frumuseţe care îţi loveşte devastator sufletul tău de român şi din care te coboară plenipotenţiar lucrurile pe care le-am spus mai sus şi de care mi-e scârbă să îmi mai amintesc…
0 thoughts on “Sentimentul românesc al fiinţei mele tinde cu nădejde către zero…”
Hmm… eu cred că echilibrul de care vorbeşti se cam duce naibii. Românii pe zi ce trece uită să mai aprecieze, să se mai bucure de frumuseţile ţării. Mândria… Care mândrie naţională, dom’le? Dacă au ajuns nemţii să cânte despre produsele noastre mai mult sau mai puţin mioritice?…