Ca urmare a ofertei mele pentru un ambasador al Republicii Culturale Chineze, m-am pricopsit cu o cronică de film muuuuult mai bună decât aș fi putut scrie eu :) Așa că mulțumesc mult, Andra Iacob, pentru textul de mai jos, iar pe voi, cei care îmi faceți onoarea de a citi din când în când ce este pe aici, vă invit să citiți rândurile de mai jos :)

”O săptămână cu Marilyn” este genul de film care te ia prin suprindere. De ce? Pentru că te prinde de la început şi nu te uiţi măcar o dată la ceas, iar la sfârşit îţi dai seama cât de multe planuri emoţionale a atins. Pe lângă interpretările admirabile oferite de Michelle Williams, Eddie Redmayne, Kenneth Branagh şi Judi Dench, ceea ce mi-a plăcut la acest film este faptul că poţi rezona cu el dincolo de povestea prezentată. Cu toţii am iubit până aproape de idolatrizare pe cineva care făcea parte din altă sferă socială, cu toţii ne-am zbătut la începutul carierei pentru a fi băgaţi în seamă, cu toţii am avut momente de bucurie extatică terminate în deznădejde şi inimi frânte, sau ne-am simţit depăşiţi de situaţie şi făcuţi să ne comportăm după un rol şi nu după adevărata noastră personalitate.

”O săptămână cu Marilyn”, bazat pe cartea cu acelaşi nume a lui Colin Clark, vorbeşte despre timpul petrecut de acesta alături de Marilyn Monroe pe parcursul filmării peliculei Prinţul şi dansatoarea, în regia lui Laurence Olivier. Tânărul Colin, interpretat de Eddie Redmayne, pune pentru prima dată piciorul pe un platou de filmare şi se îndrăgosteşte până peste cap de vedeta de la Hollywood. Observând slăbiciunea acestuia faţă de ea, Marilyn îl foloseşte pe Colin pentru a uita vreme de câteva zile de toate problemele şi insecurităţile pe care le resimte în timpul filmărilor din Londra.

Directorul Simon Curtis alternează pe parcursul întregului film între imaginea lui Marilyn de pe ecran şi viaţa ei tulburătoare de pe platourile de filmare şi, mai ales, în afara lor. Acesta reuşeşte să surprindă personalitatea excentrică şi complexă a actriţei alături de luptele sale interioare între dorinţa de a duce o viaţă normală şi dorinţa de a fi recunoscută ca o vedetă adevărată.

Cum spuneam şi la început, filmul nu aduce doar puţină lumină asupra uneia dintre cele mai controvesate sex simboluri ale Americii, dar îndeamnă şi la introspecţie vis-à-vis de ceea ce înseamnă să fii actor cu adevărat şi de modul în care ne raportăm sentimental faţă de persoanele şi întâmplările din viaţa noastră. Se pot actorii disocia vreodată într-u totul de rolurile pe care le joacă şi de imaginea creată în mintea publicului lor? Şi dacă da, cu ce consecinţe? Iar noi, putem distinge între percepţie şi realitate? Ştim să învăţăm din experienţele dureroase astfel încât să ne valorificăm potenţialul?

În loc de încheiere, vă las cu replica personajului Laurence Olivier, care-l citează pe Prospero (din Furtuna, de William Shakespeare) la finalul filmului:

„Pari tulburat, băiete, şi speriat:
fii vesel. Doar petrecerea-i sfârşită,
actorii, cum ţi-am spus, au fost doar duhuri
Şi toate s-au topit acum în aer:
aidoma acestei năluciri,
palatele şi turnurile-nalte,
Şi templele, şi însuşi globu-acesta
cu tot ce-i viu pe el — se vor topi
făr-a lăsa vreo urmă, ca şi-această
părelnică serbare: viaţa noastră
e din plămada viselor făcută.”

Sursa foto