V-aș ruga să înțelegeți rândurile de mai jos din perspectiva faptului că nu am fost niciodată mare consumator de poezie. Am scris ceva versuri, la un moment dat, prin liceu (mai mult pentru a compune niște melodii pe baza lor, dar despre asta altă dată…), dar niciodată nu am putut spune că am fost pătruns cu adevărat de spiritul liric. Proză scrie pe mine, din toate punctele de vedere :)

Am citit volumul de poezii ”Exercițiu de admirație” de Răzvan Dolea fără să mă opresc la nici una din poezii. Am trecut prin ele ca prin niște fapte diverse, pe care le văd, dar cu care nu reușesc să relaționez, care nu îmi spun mare lucru. Se prea poate, așa cum mi-a spus un amic, să nu fi fost în zen-ul potrivit pentru poezie, dar, pe de altă parte, când e zen-ul potrivit pentru a citi versuri? Am io teoria asta conform căreia dacă este să te lovească ceva la coracon și să se potrivească feelingului tău, atunci se întâmplă indiferent de stare, context și alte variabile.

Ei bine, în cazul poeziilor lui Răzvan nu m-a lovit nimic. Poate că am deschis cartea cu alte așteptări, cele pe care mi le-a setat prozatorul istoric Dolea și care mi-a plăcut în mod corespunzător. Nu știu de ce, că nu stau să fac analize de astea profunde. Spun doar ce simt, că așa mi se pare cel mai firesc. Și, dacă vreți, cel mai poetic :)

Dacă vrea cineva dintre voi să îi trimit poeziile lui Răzvan să își dea cu părerea (și, poate, să îmi demonstreze că nu m-am prins eu de niște chestii…), să zică în comentarii și vă trimit cartea. Dacă sunteți mai mulți, vedem noi cum facem, o trimitem în circuit, ca pe vremuri cu casetele video :))