Cam târziu, e drept, ceea ce e oarecum inacceptabil (cam dur cuvântul, dar lăsați-mă să îmi dau un cap in gură singur, căci și așa o fac extrem de rar) pentru un mare amator de istoria Imperiului Roman cum mă țin. Știam de existența sa (cred că toți cei care cochetăm cu romanismul știm), dar nu am citit nimic de el. Căci am mers pe principiul atât de idiot ”lasă că am vreme”. Și când, în sfârșit, vremea aia vine, îți dai seama că trebuia să o faci să vină mult mai devreme.

Paul Veyne este ca o găleată scoțiană de apă rece care se pogoară peste tine după ce ai ieșit din sauna turcească de la un SPA de fițe, unde, firește, te simți bine, dar găleata de apă rece te ajută să îți dai seama cât de bine te simți, de fapt, prin comparație. Așa e și Veyne în ceea ce privește istoria Imperiului Roman. Dă de pământ cu niște stereotipuri cu care lucrează, că vrea, că nu vrea, orice cititor amator (cum sunt și eu, firește), dar numai pentru a-ți deschide noi uși li ferestre prin care să privești mai bine și mai de aproape.

Am citit ”Sexualitate și putere în Roma antică” pe nerăsuflate. Pentru că încă de la primele pagini m-a cucerit stilul lui Paul Veyne de a pune problema. Dar am decis să îmi fac un tricou imaginar cu numele lui când am ajuns la pagina 168 a cărții, unde am găsit o superbă palmă dată celor care văd sacru și subtgerfugii semantice si simbolice în orice chestie istorică ce nu poate fi consțiincios explicată și care mă enervează pe mine corespunzător. Zice Veyne ”dacă, în cursul unor săpături, găsiți o râșniță de cafea din secolul al XX-lea și nu știți ce este, veți putea oricum să anunțați că ați găsit o morișcă de rugăciuni, iar lumea va fi încântată”. Superb, gata, sunt fan :D

Recomand cu mare căldură cartea, mai ales că este, de fapt, o culegere de eseuri și interviuri și vă puteți face o idee despre cât de tare e gagiul (mă scuzați că îi spun așa, cuprins de un val de formalitate inacceptabil desigur :D).