După ce citiți povestea de mai jos, vă invit aici. Și să faceți exact ce simțiți că trebuie făcut.

Cursa mea

Am copilarit printre alegeri: alegeri de scheme de tratament, alegeri intre o ora in plus de odihna si o ora in minus de joaca …

Cand am inghitit pentru prima data ARV-ul aveam 9 ani. Nu era o joaca de copil, nu era nici macar o problema temporara, prima pastila a dat startul dar nu a pus si acea banda de final. Copil fiind, copil slab si timid, am inceput o cursa ce a avut ca obstacol efecte secundare, greturi, migrene, dureri – o cursa strans legata de toate acestea si maltratarea interioara.

Anii au trecut si schimbari au avut loc: generala, liceu, facultate, colegi, amicitii si scheme de tratament. Si deodata stop! Am inceput sa „alerg” din ce in ce mai incet, sa respir greu si sa privesc in urma, atat de adanc in urma incat mi s-a parut ca a trecut prea mult timp, prea multa munca, prea mult din timpul MEU daruit. Zadarnicia si vorbele mamei „Tratamentul asta te tine pe picioare!” nu le-am mai auzit, nu am mai vrut.

Cineva mi-a spus „Du-te acasa si gandeste ce e important pentru tine! Inca nu am aflat ce e important pentru mine. Nu sunt nici in masura de a da sfaturi, dar prefer sa spun acelasi lucru fiecaruia care la un moment dat renunta la tratament, indiferent de motive: „Du-te acasa si afla ce e important pentru tine!?” Acum am inteles ce a vrut sa-mi spuna si am decis sa nu abandonez. Am decis sa traiesc cu tot sufletul.

                                                                     În amintirea lor….

Sorin H.