De când m-am născut (dacă îmi permiteți această expresie :D), m-am numit Cristian China. Un nume exotic, ciudat, parte a unui neam din zona Rohia, de lângă Târgu Lăpuș, județul Maramureș. Și vă dați seama că în școala generală am avut ceva de tras din cauza numelui. Dar nu mult, căci mă știți :D De unde și porecla primită, tot în generală, chinezu. Cu care, cu voia dumneavoastră, am prestat corespunzător și în blogosferă :D

Eu nu îmi aduc aminte, oricât de ciudat mi-a fost numele, să fi avut probleme. Poate pentru că eram băiet cât gardu, poate pentru că, de fapt, faza cu China era simpatică, nu știu. Dar nu am avut. Știu însă oameni, care acum la maturitate îmi povestesc ce grozăvii au pățit pentru că îi cheamă cum îi cheamă și că, din cauza asta, nici acum nu sunt împăcați cu numele lor și nu le place foarte tare. Ceea ce e grav…

Mi-a venit să scriu această postare pentru că, atunci când eram la SMS Timișoara și am vrut să luăm micul dejun la hotelul Timișoara, unde se ținea conferința, (împreună cu niște tovarăși al cărui nume prefer să îl păstrez sub tăcerea :D), am văzut pe lista aia cu camerele care trebuie bifate numele de… Pizirica Vasselin. No vă dați seama ce reacție stârnește un astfel de nume :))

În fine, io atât am avut de spus. Și închei cu a vă lăsa să meditați asupra unui citat din marele Shakespeare :)

Juliet:
„What’s in a name? That which we call a rose
By any other name would smell as sweet.”